Prima mea întâlnire cu operele Dianei Manole s-a petrecut în urmă cu un an, iar de atunci, chiar dacă au trecut luni bune, am rămas cu gândul la creațiile sale. Captivată și vrăjită în același timp, am admis că și tinerii noștri artiști sunt mai mult decât talentați și merită să fie recunoscuți și ajutați în drumul lor către faimă. Acum, mai mult ca oricând, mă declar fascinată de cuvintele și credința Dianei, de povestea din spatele tablourilor sale și aleg să privesc cu încredere spre viitorul artei contemporane românești.
Ce rol joacă femeile din picturile tale? Sunt parte dintr-o poveste mai amplă, cu o continuitate în fiecare operă?
Totul pleacă de la cunoașterea corpului uman, începând cu realizarea plastică, până la descoperirea interiorului uman. Îmi place să intru în fibra psihologică a personajelor mele, să le ajut să se dezvăluie privitorului. Corpul este o creație divină și, prin urmare, el este perfect – eu doar încerc prin mijloace plastice să arăt frumusețea ce mi se dezvăluie. Am fost captată, de-a lungul căutărilor mele artistice, de gingășia feminină în revelarea ei senzuală. Prin femeile din picturile mele vreau să transmit senzualitate, erotism, dar și mister.
Cum se prezintă scena artei românești, din punctul tău de vedere?
Arta românească, la ora actuală, reușește să-și atingă țelul propus, și anume acela de a fi parte integrantă din mișcarea artistică internațională. Profesorul meu de master, Petru Lucaci, ne-a explicat că trebuie să fim puși în temă cu ceea ce se expune în afară. Este vorba de o conștientizare personală într-un spațiu dat. Avem artiști care ne reprezintă cu succes în străinătate, precum Dan Perjovschi, Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan… Consider că lumea artei își îndreaptă privirea cu interes către peisajul artistic românesc. Suntem de actualitate atât în zona de performance și a proiectelor de instalație, cât și pe zone de hiperrealism, figurativ sau abstract, suntem diverși și fiecare are ceva de spus. Cred că noi, tinerii, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre viitor. Acum sunt tinere generații care vin după perioada comunistă, care nu cunosc decât din auzite ce a fost – cum sunt și eu, care aveam la Revoluție doar 1 an. Acum trăim într-o țară instabilă din punct de vedere politic și poate din această cauză suntem și instabili emoțional. Aș putea spune că la momentul actual artiștii fac o artă socială prin care doresc să arate publicului o lume superficială, de cancan, și, într-o oarecare măsură, sunt de acord cu ei. Profesorul meu, Ștefan Câlția, m-a făcut să văd lumea altfel, în profunzimea ei mitică, în profunzimea ei românească. M-a făcut să descopăr o lume mirifică și m-a ajutat să-mi accept identitatea, iar aici mă refer la ideea de apartenență, aceea că sunt româncă. Brâncuși se îmbrăca precum un țăran autentic și creația lui e izvorâtă din conștiința poporului român. Eu am petrecut puțin timp alături de bunicii mei – am mers desculță pe ulițele din sat, dar am locuit mai mult la oraș. Pot spune, însă, că mă regăsesc în ambele spații la fel de bine. Eu vreau să arăt privitorilor mei o lume în care poate nu se regăsesc, dar în care ar vrea să se regăsească.
Pictura este pentru tine o ocupație sau un stil de viață?
Pictura este parte integrantă din viața mea. Deși mulți poate văd pictura și arta, în general, ca pe un hobby sau o pasiune, pentru mine e mai mult de atât – dacă aș spune că e un job, aș submina farmecul acesteia. Nu este un stil de viață și nici o ocupație, e mai mult decât atât, e viața mea cu totul și este ceva atât de firesc încât nu conștientizez decât în clipa în care mi se pune această întrebare. Trăiesc înconjurată de artă; pentru mine e suficient să ies pe stradă ca să văd frumosul. Trăim în creație divină și pământeană – când zic divină, mă refer la creația lui Dumnezeu și la natură – cu partea ei vegetală, la cosmos – cu cer, soare și stele, și la partea umană, în care nu poți să nu observi în oameni strălucirea fiecăruia și să nu te întrebi care e viața lor, ce simt și de ce simt ceea ce simt. Apoi mai e creația umană, care e fascinantă, din punctul meu de vedere. Este surprinzător actul creator, cum totul pleacă de la o idee și ajunge să se materializeze în ceva viu – și aici vorbesc despre toate actele de creație: pâinea pe care o mâncăm, telefonul cu care comunicăm, depozitul bancar, clădirile care ne înconjoară. Toți suntem ființe creatoare și ne ajutăm reciproc într-un proces de cunoaștere și de evoluție, numai că unii nu sunt conștienți de actul lor creator și de ceea ce pot oferi semenilor lor.
Cum ai descrie povestea ta de dragoste cu pictura?
Povestea mea de dragoste cu pictura are un început ambiguu, pare să fi existat dintotdeauna. M-am trezit în această „relație” fără măcar să conștientizez. De mică mi-a plăcut să creez o lume fantastică; pe atunci, nu aveam noțiunea banilor și a puterii lor de achiziție. Apoi, înconjurată de albume de artă cu da Vinci, Velázquez și Matisse, am încercat – fascinată de imaginile ce se conturau în fața ochilor – să reproduc ceea ce alții creaseră cu sute de ani înaintea mea. Prima reproducere pe care am făcut-o, în jurul vârstei de 10 ani, cred că a fost „Doamna cu hermină” a lui da Vinci. Încă de pe atunci am știut că omul este centrul universului meu. Mă fascinează nu numai carnația, jocul culorilor de ulei care, modelate într-un anumit fel, dau naștere unei ființe, ci mai ales psihologia umană, ceea ce transmit personajele dintr-o creație de artă, „cine sunt? de ce sunt așa? și ce simt în acest moment?”. O pictură bună te urmărește, devine parte integrantă din tine, te modelează.
Toate picturile tale emană erotism și senzualitate. Este aceasta tema pe care vrei să te axezi sau reprezintă doar o etapă în cariera ta?
Majoritatea creăm, cred eu, inconștient. Transpunem subconștientul în materie fără să realizăm, ne ghidează fără ca noi să fim conștienți de asta.
Într-o oarecare măsură, cred că am fost influențată de artiști clasici precum Velázquez și Caravaggio, apoi am fost fascinată de corpurile feminine care emană o senzualitate puternică și care, deși timide la prima vedere, sunt, de fapt, puternice – ele se lasă descoperite în nuditatea lor pentru că vor, pentru că-ți îngăduie ție, ca privitor, să faci parte din lumea lor.
Nu am cum să anticipez evoluția mea artistică, nu știu ce voi crea pe viitor, dar la momentul actual, erotismul și senzualitatea își au loc în lucrările mele și cred că va mai continua așa. Descoperirea figurii umane este un subiect inepuizabil, din punctul meu de vedere, iar mie îmi place să înfățișez frumosul. Erotismul este frumos. Există o întreagă polemică în dihotomia frumos-urât – ambele, în opinia mea, au un țel atât revelator, cât și moralizator. Lumea e yin și yang, nu poți aprecia frumosul fără urât. Toate au o logică, un echilibru care trebuie căutat. Eu încerc să găsesc acel echilibru, între lumea exterioară și lumea încadrată în rama pânzei.
Care este țelul suprem în ceea ce privește cariera ta?
Țelul meu este să-mi reprezint țara prin lucrările pe care le creez. Sunt mândră că sunt româncă. Avem o țară frumoasă, cu peisaje mirifice, o țară care a oferit lumii unele dintre cele mai profunde gânduri, cu autori precum Eminescu, Eliade, Cioran și atâția alții, cu inventatori ce au dat lumii puterea de a cunoaște cerul, oameni care vin întru ajutorarea semenilor. Mi-aș dori să pot atinge sufletele oamenilor cu lucrările mele, să pot să-i inspir.