Sabina Lisievici este o artistă completă și un om desăvârșit. Frumoasa actriță și-a transformat pasiunea pentru actorie în meserie și se bucură de fiecare clipă în care este pe scenă și în lumina reflectoarelor. Romantică incurabilă, sensibilă, dar și idealistă, Sabina își așterne sufletul în versurile volumelor pe care le-a scris sau în scenariile de film și piesele de teatru care ne impresionează atunci când le urmărim.
Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru actorie?
Am început să joc încă de la o vârstă fragedă, în piesele de teatru ale școlii sau în taberele de creație din Arbănași, tabere câștigate de către scriitori din întreaga țară ca urmare a participării la concursul național pentru scriere literară și poezie „Tinere Condeie”, concurs realizat sub egida Uniunii Scriitorilor. Prima piesă de teatru am montat-o acolo, jucându-mă de-a regia și actoria, luând versuri din poeziile participanților și transformându-le într-o poveste cu fir narativ. Cred că aveam vreo 12 ani pe atunci. Însă prima piesă în care am jucat se numea „Inculpata Indisciplină” și aveam rolul unei învățătoare care era implicată într-un proces.
Ești actriță, dar și regizor, scenarist și producător. Care dintre aceste ocupații te reprezintă cel mai bine?
Reprezentarea are mai multe spectre și contează aici să specific că tot ceea ce fac mă reprezintă. În oricare dintre aceste domenii investesc timp, pasiune, finanțe, documentare, nopți de nesomn, cafele, suflet.
Putem spune că ești completă din punct de vedere profesional, dar cât de greu este pentru o femeie să ocupe toate aceste poziții într-o industrie dominată de bărbați?
Nu am văzut niciodată calitatea de a fi femeie ca pe o slăbiciune, indiferent că vorbim de viața profesională sau de cea personală. Energia feminină mă ajută și îmi construiește un drum mai lin. Îmi dă șansa să văd o industrie ce de multe ori tinde să fie abrutizată de deadline-uri și bugete fixe prin ochelari romantici roz. Îmi place enorm ceea ce fac și mă definește. Iubesc să creez la modul general, să mă joc, să îmi las frâu liber sufletului atât pe scenă, cât și în film și cred că, în situațiile date, acest tip de energie nu are sex. Sunt un dinam mereu pus pe treabă, mereu cu un țel creativ, mereu cu un proiect, două, trei în desfășurare.
Ai lansat de curând filmul „În așteptare”, un scurtmetraj realizat după un caz real și care a câștigat numeroase premii la festivaluri de film din toată lumea. Poți să ne spui povestea din spatele acestui film, dar și ce te-a îndemnat să îl realizezi?
„În așteptare” este un film cu o poveste ce trebuia spusă și am simțit nevoia viscerală de a-l realiza. Este vorba despre o poveste de dragoste a mamei mele care mi-a atins cu nostalgie fruntea încă din adolescență, o poveste care face parte din mine, cu care am crescut cumva impregnată în ADN-ul meu și pe care nu aș fi putut-o lăsa într-un sertar al uitării. Toate poveștile mele au un sâmbure de adevăr sau sunt adevăr netrunchiat. Toate poveștile mele au suflet și trăiesc cumva cu mine paralel. Eu doar întind mâna, le apuc și le aduc în realitatea imediată. Sunt în esență un storyteller, atât în actorie, regie sau screenwriting.
Știm că ai o mare pasiune pentru scris, fiind atât scenaristă, cât și poetă. Ce te inspiră atunci când scrii?
Mă inspiră dragostea, curajul, asumarea, trăirea. De exemplu, n-aș putea să scriu niciodată SF. Dacă nu cred, nu simt, nu se întâmplă povestea în mine înainte de a fi așternută pe hârtie, nu o pot împărtăși cum se cuvine nimănui.
La polul opus, ceea ce mă închide, sperie – aș îndrăzni să spun – este viața netrăită, lipsa creativității, iubirea doar în weekend, frica de kilograme în plus, uitând să savurăm cu părinții o înghețată pe o bancă, frica de a mângâia un animal de pe stradă ca să nu ne murdărim, superficialitatea.
Pentru că ai menționat superficialitatea, crezi că societatea modernă este dominată de acest sentiment?
Trăim într-o epocă perfidă în care iubirea de sine, Narcisul modern este ridicat la rang de zeu, egoismul a devenit un atu și e cool să te pui pe tine pe primul loc. Tot timpul. Nu vreau să sparg bula de săpun a nimănui, dar nici nu mă deranjează foarte tare să merg împotriva curentului și să spun cu spatele drept în fața mulțimii că nu e deloc interesant, captivant sau plăcut să asculți oameni care turuie despre cât sunt ei de buni și de interesanți fără să ajungi să vezi rezultatele. Ne-am îmbolnăvit de superficial și de egotism și, dacă ar exista un vaccin împotriva acestora, mi l-aș administra singură direct în inimă, ca nu cumva, Doamne ferește, să se ia.
Ești prezentă atât în industria cinematografică, cât și în lumea teatrului. De care dintre acestea te simți mai apropiată și ce reprezintă fiecare pentru tine?
Mulțumesc pentru întrebare, înainte de toate. Iubesc teatrul cu toată ființa mea. Este acel ceva ce mă completează, ce mă liniștește, dar îmi dă și aripi deopotrivă. Și dacă teatrul ar fi un bărbat, ne-am căsători fără să clipim. Dar filmul lasă acel testament în urma mea, acel testament ce va ajunge copiilor mei, oamenilor pe care îi iubesc, publicului larg din România și lumea mare. Urmând ceea ce spuneam mai devreme, dacă teatrul și filmul ar fi doi bărbați, unul mi-ar fi soț și celălalt amant și i-aș iubi pe amândoi cu aceeași patimă.
Există regizori sau actori care te inspiră și cu care ți-ai dori să lucrezi?
O, da! Există regizori în teatrul de la noi și din afară cu care mi-aș dori să lucrez pe viitor, cum ar fi Mazilu, Purcărete, iar pe partea de film ar fi un vis împlinit să joc sub umbrela regizorală a lui Al Pacino, Sorrentino, Tarantino. În ceea ce privește paleta vastă de actori, mi-aș dori să joc cu nume ca Michael Caine, Sam Mendes, Michael Cristofer, să ajung să filmez în New Orleans, în lumina superbă din Cuba pe plantațiile de cafea, în rigiditatea și, totuși, libertatea Mexicului, în peisajele colosale din Sicilia… Legat de asta, n-aș putea să mă opresc.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în viața profesională?
Cele mai mari provocări ajung să fie și cei mai buni profesori. Tarantino a spus într-un interviu că adevărata școală de film este să produci unul cu un buget extrem de mic – și am ajuns la aceeași concluzie. Cred că aici a fost adevărata mea școală în filmmaking și râd de fiecare dată când văd consternarea cu care unii sau alții se uită la mine când le spun că pot face un film și cu un buget limitat. Am exemple nemaipomenite în jurul meu, de power women care reușesc să producă filme într-un regim limitat, filme care ajung să fie apreciate și să ia premii la nivel internațional.
Dar în viața personală?
În viața personală mi-a fost destul de greu să depășesc divorțul, care, deși a fost inițiat de mine, a durut mai tare decât mă așteptam. Să trăiești alături de un om 12 ani ca mai apoi să vezi cum îți devine străin și începe cumva să te evite, pentru că societatea îi spune că nu mai poți rămâne prieten cu omul care ți-a fost întâi de toate confident, familie, prieten o vreme îndelungată, e ciudat și dureros. Nu am înțeles niciodată treaba asta, cum din prieteni devenim iubiți, din iubiți devenim soți și din soți devenim străini din nou. Cred că mersul vieții încă mă intrigă.
Publicul te știe atât din filme, cât și din piesele de teatru, dar cine este Sabina Lisievici atunci când cade cortina?
Din nou țin să mulțumesc pentru întrebare. Sabina Lisievici este un om adeseori singur, cu un grup foarte limitat de prieteni cu care și lucrează. Un om cu griji, frici, nevoi emoționale împlinite sau nu, un om care crede, încă naiv, că oamenii sunt buni și iubesc la fel de sincer și asumat cum o face ea. Un vas de emoții în care se toarnă și din care se împarte.
Pe plan profesional ești o femeie împlinită. Poți spune același lucru și despre viața ta personală?
Nu, încă nu. Dar îmi place să cred că mai am foarte puțin să ajung și la împlinirea personală de care cu toții avem atâta nevoie. Îmi doresc doi băieței-soldăței cu soțul ce va fi să îmi fie piatră de fundament, un om pe care mi-l imaginez puternic, dar modest, asumat și musai inteligent. Încă îmi doresc să învăț să cânt la pian și să îmi cumpăr o motocicletă pentru care încă nu am carnet… (Râde – n.red.)
În scenariile scrise de tine, principala temă este puterea și importanța pe care dragostea o are în viața noastră. Ce rol a jucat dragostea în povestea ta?
Într-adevăr, dragostea mă inspiră la un nivel profund de conștiință și suflet. Cred în dragostea adevărată și am simțit pe propria-mi piele încercările nemărginite ale iubirii. Am observat că, atunci când iubești cu adevărat, acel sentiment nu trece și că ochii care nu se văd tot nu se uită, ci se creează o linie telepatică între doi oameni ce se iubesc sincer. Eu nu aș putea să trăiesc fără să iubesc. Și aici nu mă refer strict la sexul opus. Iubesc marea, iubesc mâinile de om în vârstă, cât și cele de copii, animalele de toate felurile și mărimile, iubesc desertul, mâncarea!
Știu că ai un program foarte încărcat. Ai timp și pentru tine? Pentru pasiunile tale?
Fac multe lucruri. Dorm destul de puțin și mănânc haotic. Sunt un antiexemplu din punctul ăsta de vedere, dar întotdeauna îmi fac timp să văd o piesă de teatru nouă, pentru un pahar de vin roșu seara, pentru muzica bună ascultată în mașină sau pe laptop când mă destind, pentru oamenii pe care îi iubesc și pentru fugă. Și aici nu vorbesc de fuga fizică, pentru că aceea îmi displace, ci fuga în propriul meu creier, fuga în scris, fuga în mine însămi. Pasiunea mea este și munca mea. Știu că sună clișeic, dar este adevărul absolut. Sunt recunoscătoare că mă aflu în acel mic procentaj de pe mapamond care își permite luxul de a face ceea ce iubește.
Cum se vede luxul prin ochii unui artist și ce reprezintă acesta pentru tine?
Luxul, pentru mine, reprezintă capacitatea de a face filme ca să fac bani pentru a produce alte filme. De asemenea, înseamnă timpul liber necesar cât să dau o fugă până în pădure la Cernica sau la munte, să mă bucur de natură, să îmbrățișez copaci, dar și norocul de a face nemijlocit ceea ce iubesc cel mai mult pe Pământ.
Cu ce ne mai surprinzi pe viitor?
Cu o viață trăită liber exact așa cum simt, cu proiecte de film și de teatru noi cât pot cuprinde și cu asumarea de a fi exact cine sunt, fără filtre.
