Ionuț Pascu Despre Marea Electrizare prin muzică și valori autentice

Scris de Ruxandra Tudor
Publicat la data de: 19-11-2019

în: Interviuri

Am descoperit în dirijorul și baritonul Ionuț Pascu o viață, o minte și un suflet dedicate muzicii. Privită într-un mod complex și profund, muzica devine un instrument puternic de creare a emoțiilor și a unei adeziuni sociale de care avem cu toții nevoie pentru a ne așeza, din când în când, la masă cu propria noastră conștiință. Ionuț Pascu răspândește în lume valori clasice atent cernute și ne amintește că există un echilibru de care suntem responsabili cu toții pentru ca în urma noastră să rămână mai mult decât case, mașini și bani.

Când ai descoperit că muzica va face parte mereu din viața ta, într-un mod mai intens decât face ea parte din viețile noastre, ale tuturor?
Cândva, am fost și eu întrebat, așa cum sunt întrebați toți copiii: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. La vremea aceea, până și mie îmi era clar că exista un răspuns la modă printre băieți: astronaut sau, dacă voiam să par mai modest, aviator. Nu cunosc vreun băiat care să nu fi visat de mic cucerirea cerului… Problema mea era că îmi luasem destul de timpuriu un erou de film drept model, și nu unul oarecare: Superman… În acel film nu cânta nimeni, dar acea muzică fascinantă care însoțea mereu acțiunile personajului titular a devenit, fără ca eu să fiu conștient de acest lucru, parte integrantă a reluărilor imaginare sau a fanteziilor pe aceeași temă pe care mi le derulam zi de zi în joaca mea de copil. Spunând toate astea, îmi dau seama că la un moment dat muzica a făcut parte din viața fiecărui copil la fel de intens, ca un acompaniament de fundal pentru eroii sau prințesele care reprezentau inocent suma valorilor demne de urmat în viață. Evident, pierderea ulterioară a inocenței a adus după sine modificări de percepție, deci și de valori. Revenind strict la cazul meu, ca și copil, am observat în jurul meu că muzica are puterea de a transforma oamenii și că cel care generează muzica este văzut ca o necesitate, deopotrivă admirat și încurajat să continue ceea ce face. Vorbesc aici despre petrecerile familiale și despre atmosfera generală a anilor ’80, în care muzica era o forță de distragere de la problemele deseori nerezolvabile ale acelor vremuri. De fapt, cam ca și acum…

Ai început cu acordeonul, într-o epocă în care copiii se făceau, ideal, ingineri sau doctori. Îmi mărturiseai că tatăl tău ți-a făcut cunoștință cu acest instrument, dar nu în ideea de a-ți dedica viața profesională muzicii. Cum a venit această decizie?
Din nou, invoc epoca în care clasa muncitoare nu avea acces la o gamă prea variată de divertisment. Cam prin fiecare familie se găsea câte un copil îndemnat să studieze un instrument spre deliciul rudelor în cadrul reuniunilor onomastice sau aniversare. Eu am fost „sacrificat” mai târziu, fiind salvat de verii mei care asigurau spectacolul cu progresele lor la acordeon, respectiv mandolină. Nu după mult timp, ei au renunțat din diferite motive, ajungându-se la întrebarea firească: de ce nu preiau eu rolul de artist familial? Că doar cântasem pe la grădiniță ca Șoim al Patriei în niște reuniuni și se știa că am ureche muzicală… Așa că tatăl meu a văzut partea plină a paharului și mi-a propus un viitor luminos: un inginer, ceva, în timpul săptămânii și muzicant în weekend. Cum părea o strategie financiară imbatabilă, am intrat în joc. Aveam 7 ani și am acceptat provocarea. Se pare că am dat de un profesor iscusit la Parcul Pionierilor, care mi-a insuflat plăcerea de a studia muzica după note – exerciții din manual pentru tehnică și piese folclorice pentru păstrarea interesului și distrarea rudelor. Este foarte adevărat că fiecare apariție în cadrul familial mă stimula să vreau și mai mult. Nu după multă vreme am fost introdus la orchestra celor mari, cu piese solistice.

Muzica este amprenta întregii tale familii, sunteți toți trei muzicieni. Ce se ascultă la voi acasă?
Eu prefer încă ideea de radio, plăcându-mi să fiu surprins de alegerile diferiților redactori. Recunosc, sunt posturi cultural-muzicale unde rar auzi aceeași melodie, iar reclamele sunt despre concerte sau alte evenimente artistice. Nu de multe ori am ascultat muzicieni despre care nu auzisem și care m-au inspirat. Asta se întâmplă în bucătărie, cel puțin la cafeaua de dimineață și la vreo recompensă lichidă serală. Fiind și un pasionat al tehnologiei audio, am utilat fiecare cameră cu aparatele adunate în timp și cu diferite colecții muzicale din mai toate genurile.

Mărturisesc că, deși casa este destul de spațioasă, este o înghesuială sonoră destul de mare atunci când nu se ascultă organizat și cu un motiv anume. Chiar dacă eu m-aș retrage să îmi ascult colecția de vechituri pe vinil într-o cameră mai îndepărtată, undeva se studiază sau se ascultă ceva operă ori se descifrează partituri la pian. Atunci când zic „organizat”, mă refer la vreun concert transmis live sau câte o sesiune educativă cu rarități care mi-au aprins spiritul și mă fac nerăbdător să împărtășesc bucuria descoperirii. Ce fel de muzică? Pentru relaxare și generare de idei, jazz vechi și nou – mă fascinează lumea improvizației și a inovației continue. Bineînțeles, acordeonul în jazz are prioritate pentru că încă sunt pasionat de acest instrument. Apoi, curiozitatea mă împinge spre muzica popoarelor – aud tehnici vocale și instrumentale care mă intrigă și mă fac să caut încontinuu. Nu ascund faptul că reascult cu plăcere discurile cu muzică populară românească din colecția bunicii mele, care îmi luminau copilăria atunci când eram lăsat singur în casă. Încă de atunci îmi amintesc ce bine sunau orchestrele folclorice mari și ce uimit eram de virtuozitățile instrumentale. Îmi amintesc că, pe la vârsta de 12 ani, fiica noastră a dezvoltat o pasiune ferventă pentru cultura indiană; a făcut și dans clasic indian, cu toată simbolistica aferentă și sonoritățile muzicii carnatice. Evident, devenisem beneficiarii indirecți ai acestei pasiuni, care de altfel a fost cam la aceeași vârstă și pasiunea soției mele. Însumând, pot spune că se ascultă orice muzică inspirată și creativă, de preferat imprimări din concert, care evită repetările identice generate facil cu ajutorul tehnologiei moderne.

Cum arată viața unei familii de artiști? Intuiesc că această „navetă” între București, Constanța și Israel nu e tocmai simplu de gestionat. Trebuie că există în spatele ei o motivație serioasă.
Dacă ar fi numai atât de scurtă această navetă, ar fi destul de ușor… dar e mult mai lungă lista „porturilor” în care ancorez artistic. Niciodată nu va fi tocmai plăcută separarea de familie pe termen lung, atâta timp cât există concordie. Pot spune că există totuși câteva beneficii ale acestei navigări: aproape peste tot unde am mers prin lume a existat și vizita familiei, foarte binevenită chiar și pentru puțin timp. La modul cel mai practic, acele reuniuni familiale pe alte meleaguri au ținut loc de vacanțe și turism. Evident, există și satisfacția profesională care vine la pachet cu cea financiară. În Israel am învățat că banii sunt energie, la fel de benefici sau de nocivi ca și curentul electric pe care îl avem la dispoziție în prizele din casă; depinde cum sunt folosiți. Odată, în cadrul unui curs de psihologie, ni s-a lansat întrebarea: „Unde v-ați dori să trăiți dacă nu ar exista o limită de timp și de bani?”. Până să îmi vină rândul, am auzit răspunsuri care mai de care mai exotice sau, cel puțin, în ideea depărtării de casă. Am fost oarecum mirat că nu rezonam cu nimic din acele dorințe și mi-am dat seama că răspunsul meu era: acasă la mine, cu cărțile și filmele din lista de dorințe pe care o accesez din ce în ce mai rar și cu instrumentele muzicale pe care le-am adunat și cu care nu am găsit timpul să mă joc suficient – bandoneon, ocarină, vioară, trompetă, flaut și altele.

S-a întâmplat deja de câteva ori ca în aceeași seară să avem toți spectacol la aceeași oră, dar în trei locații diferite: de exemplu, eu eram la Tel Aviv, soția mea la Ulm și fiica noastră la București. „Pericolul” de a se îndesi aceste alinieri disjunctive este iminent, Aida începând din ce în ce mai mult să călătorească în scop profesional.

Ți-ar fi fost mai simplu să rămâi angajat într-o instituție de stat?
Greu de definit această simplitate. Da, pe de o parte este ușor să ai calmul oferit de redundanța unui loc de muncă stabil, dar pe de altă parte, artistul este un explorator în continuă mișcare mentală. Un loc fix pe cea mai înaltă treaptă de încadrare profesională a unui ansamblu ar putea duce foarte subtil la un anumit grad deplafonare. Bineînțeles, nu este o regulă și mulți colegi de-ai mei angajați vin să confirme acest lucru. Cred că, într-un final, nu este o alegere personală, ci o chestiune de conjunctură. Este adevărat căpentru un solist există și mirajul carierei internaționale, care oferă sentimentul de putere, de cucerire a lumii. Poate fi totuși doar o prejudecată a lumii în care trăim, perpetuată cumva automat. Valoarea intrinsecă a unui produs nu ar trebui dată numai de consumul lui la nivel internațional, ca produs de export. Dar, se pare că această certificare obținută în timp prin filtrul diferitelor culturi este necesară pentru a-ți asigura succesul pe piață.

Cum s-a născut Aida Events?
Aida Events s-a născut din dorința de a compensa anumite necesități observate la nivel social, în căutarea unor soluții la câteva probleme de fond. Una dintre ele mă vizează în mod direct și este legată de tot ce am vorbit mai devreme: raportul din ce în ce mai ineficient dintre calmul familial și „goana după aur”. Extrapolând, mi-am dat seama că toată migrația forței de muncă și a multor valori naționale are la bază o eroare de comunicare între instituțiile statului. Competiția politică parcă ruptă din Caragiale și eterna tranziție care a făcut ca puține proiecte manageriale să fie duse la bun sfârșit m-au convins că o soluție eficientă pentru realizarea unor programe de interes comunitar este în mediul privat. Așa că am început mai întâi o campanie de responsabilizare a tuturor prietenilor mei, pe care i-am făcut să înțeleagă că noisuntem acumgenerația activă de care depinde viitorul acestei națiuni – prin copiii noștri – și că degeaba avem idei și aducem critici sistemului de stat atâta timp cât noinu facem ceva efectiv. Există acum atâta înțelepciune pe internet, savurată și aprobată de fiecare dintre noi la cafea, dar dacă nu începem să o și practicăm, devine inutilă. Una dintre replicile care mi-au atras atenția și pe care o promovez este: „Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume”.

Care este scopul ei? Deschide o poartă spre muzica cultă într-o variantă pregătită pentru publicul larg?
Alte zicale moderne spun că suntem ceea ce consumăm. Dacă un popor se identifică prin ceea ce cultivă, adică prin ceea ce numim generic „cultură”, atunci pare că hrana de suflet a copiilor noștri depinde de felul în care ne ocupăm de obținerea unei recolte bogate și de protejarea ei de buruieni. Îndrăznesc deci să întreb: ce și cum cultivăm pe terenul destul de nearat al acestui tineret din secolul vitezei și care va fi oare recolta peste câțiva ani? Nu ne mai luăm timpul să ne oprim puțin din cursa infernală a comerțului și să ne întrebăm la ce folos toată agoniseala, dacă nu o vom lăsa pe niște mâini pricepute?

Aș mai merge pe o idee convergentă: progresul prin conservare de valori și principii. De valori umane și principii sănătoase. Eu îmi asum responsabilitatea de a conserva muzica bună (conform diplomelor obținute la Conservator), pe care nu îmi arog eu dreptul să o filtrez ca cenzură, ci pe care o iau în accepțiunea termenului de „clasic” și o perpetuez ca patrimoniu universal. Vă rog să-mi permiteți să citez din DEX: Clasiccare servește ca model de perfecțiune, care poate fi luat drept model; care este scris după canoanele obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii.În această accepțiune, pot îndrăzni să conserv prin promovare muzica devenită „clasică” în toate genurile.

Spune-mi, te rog, ce înseamnă „Marea electrizare”? Îmi spuneai că te consideri un fel decatalizator cultural între elemente care par să nu aibă legătură unele cu altele. La ce te referi?
„Marea electrizare” este un concept general, sub care vor avea loc mai multe evenimente socio-culturale având titluri și programe adaptate la diferitele segmente de public. Din cunoscutul fenomen fizic de natură casnică pe mine mă servește ideea de transmitere a unei fine energii de șoc, bineînțeles neletală.Cu toții știm ce efect de trezire îl are acea scânteie generată la atingerea unei persoane care poartă un pulover încărcat electrostatic prin frecarea fibrelor. Mai mult ca și curiozitate, dar și ca justificare personalizată a acestei alegeri inedite pentru descrierea unei idei culturale, declar că înainte de Universitatea Națională de Muzicăam absolvit secția „Electro” a Liceului Energetic din Constanța,obținând șiun atestat profesional de electrician rețele de înaltă tensiune.

Desigur, aș dori să se înțeleagă indirect și ideea de „electrificare”, văzută ca rețea modernăde oameni care vibrează la unison pentru o cauză la nivel național, așa cum Marea Unire a pornit de la o scânteie revoluționară. De aici a apărut și conceptul de „rețea culturală de înaltă tensiune”, unde tensiunea este numaila nivel emoțional, bineînțeles. Aplicat la România, s-ar traduce printr-un îndemn la interconectare activă a ministerelor și instituțiilor responsabile de cultură, tineret și educație, îndemn pe care deja l-am făcut câtorva manageri din țară. O primă realizare a acestui deziderat se va concretiza pe 25 noiembrie la Opera Națională București cu sprijinul Marii Loji Naționale din România și va purta titlul „Connecting Opera”, în care cei 60 de cântăreți juniori care formează Corul de Copii al instituției bucureștene vor cânta alături de orchestra și corul Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, urmând ca pe 26 noiembrie să existe o replică mai amplă a acestui concert la Pavilionul Expozițional din Constanța, această replică fiind organizată în colaborare cu Direcția Județeană de Tineret și Sport și cu Consiliul Județean. Mi-ar fi foarte greu să îi menționez aici pe toți cei care s-au lăsat benevol „electrizați” de aceste idei care și mie mi se păreau până nu demult prea îndrăznețe, dacă nu de-a dreptul utopice. Mulți prieteni îmi sunt deja alături în mod voluntar, fapt pentru care le mulțumesc pe această cale.

Crezi că există în România apetit pentru evenimente culturale? (Remarc cu bucurie că, de exemplu, dacă vrei să mergi la teatru este cvasi-imposibil să găsești bilete pe ultima sută de metri!
Apetit? Din plin! Problema este de gusturi. Bine, și de educație. Totul pornește din familie, din nucleul social. Acolo se primesc valorile care vor fi puse în cutia neagră a individului pentru toată viața. Este aproape imposibil de umblat la acel cufăr, discordia dintre oameni având loc la acel nivel intim. Cărțile de psihologie ne învață să umblăm cu mare grijă atunci când educăm copii după cei „șapte ani de-acasă”. Orice încercare neavenită poate deruta, atâta timp cât o valoare nu este înlocuită cu alta, de preferat cu una certificată și filtrată de toate generațiile anterioare nouă. Un exemplu foarte potrivit poate fi găsit în tot ce înseamnă „poveste”. Povestea rămâne singura metodă eficientă prin care se poate înlocui o altă poveste. Luați o carte, un film, un libret de operă sau o piesă de teatru. Toate spun o poveste, care dacă este bine aleasă, va putea schimba o persoană din temelii. Nu am amintit despre operă degeaba, evident. Majoritatea operelor sunt bazate pe texte literare, fie ele romane sau piese de teatru. Pot să spun, fără frica de a fi judecat de colegii specialiști, că opera a reprezentat în perioada de început ceea ce reprezintă filmul în zilele noastre. Ca nu cumva să par prea modest, mărturisesc că am realizat un doctorat științific cu titlul „Simfonismul Cinematografic”, pe parcursul căruia am descoperit și învățat multe lucruri puțin cunoscute, legate mai ales de fenomenologia percepției audiovizuale în film. Desigur, nici partea istorică nu a fost una lipsită de mirări, în zorii cinematografiei proiecția peliculelor fiind acompaniată pe viu de orchestre sau măcar de un pianist. 

Avem nevoie de valorile muzicii cu mesaj? Care sunt acestea? Diferă de emulația firească pe care o naște muzica?
Muzica și poezia au fost dintotdeauna bune surori, aproape gemene. Bunăoară, melosul limbilor vorbite este bine definit și foarte diferit de la popor la popor, ba chiar la nivel de regiuni. Ca exemplu, vă rog să comparați inflexiunile melodice ale ardeleanului domol cu cele din dulcele grai moldovenesc… Apoi, în poezie și în muzică avem ritmuri și cadențe. Ce poate face muzica, văzută ca limbaj abstract de comunicare emoțională, este să suprapună în armonie mai multe mesaje simultan. Armonia nu înseamnă numai consonanță, ci și disonanță. Citându-l pe Caragiale din postura de pedagog de școală nouă: „Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… (pântre dinți, aparte, școlarului:) Ia sama doară să nu ți le gâghil eu ție într-un mod neplăcut!”.

Unul dintre cele mai eficiente modele de diseminare a unui mesaj verbal cu ajutorul muzicii mi se pare imnul umanitar UNICEF, „We Are The World”, pe care într-un fel sau altul l-am găsit bine ancorat în mentalul colectiv. Să ne imaginăm acel mesaj citit cu mult aplombde un membru al asociației la oricât de multe posturi radio-TV. V-ați prins?…

Mi-a plăcut ideea de entertainment cultural. Aduce împreună mesaje sofisticate și public larg. Cum le ajuți să nu intre în contradicție?
Printr-un mijloc eficient: traducerea tuturor textelor cântate și sub/supratitrarea în timp real. Acel „La șapte mii cantare” al lui Toto Cutugno pe care îl cântam din toți rărunchii în copilărie va deveni „Lăsați-mă să cânt!”, iar celebrul, de pe acum, „Liviu Chițălău” va fi deconspirat ca fiind „Leave them kids alone”, prin urmare „Lăsați copiii în pace!”. Bineînțeles, muzica aleasă va fi în concordanță cu publicul țintă și cu nivelul de înțelegere scontat. Astfel, concertele vocal-simfonice începute în anul 2015 și desfășurate în continuare la „Oleg Danovski” din Constanța au atras mulți spectatori noi prin puntea creată între ansamblul complet de operă (orchestră, cor, soliști) și genuri muzicalede larg consum (pop, rock, jazz, film/animație).

Motoul Aida Events este „Classic is Forever”. Există în muzică un „clasic” accesibil publicului larg?
Departe de o abordare facilă sau de o coborâre mercantilă a ștachetei calitative, acest concept și-a dovedit în timp utilitatea în deschiderea apetitului cultural muzical în rândul tinerilor (și al celor etern tineri), fiind un mijloc de tranzit de la genurile populare la cele culte. Repertoriul vizează și piese mai puțin cunoscute din cauza lipsei de acces la mediile conexe originare (filme vechi, imprimări rare), clasicul la care mă refer în moto fiind cel deja testat ca fiind bun de către generațiile precedente. Este pe undeva o obligație și o formă de respect pentru cei deveniți eterni. Sau, pentru cei mai pragmatici, este o recomandare de investiție pe termen lung.

Muzica este un limbaj universal, iar oamenii rezonează la ea indiferent de nivelul de cultură sau de zonă. Care este situația în diaspora cu care interacționezi?
Muzica a trecut multe frontiere și a comunicat codificat – la nivel subconștient – multe mesaje despre un popor. Tristețea și veselia sunt coduri valabile până și în regnul animal, iar această vibrație a aerului pe care o numim „muzică” își găsește rezonanța la nivel celular. Fiindcă mă întrebați de diasporă, mă gândesc la un exemplu inedit de rezonanță între popoare, mai precis între poporul român și cel evreu. Puțini știu că multă din muzica evreilor așkenazi din estul Europei are o mare influență românească, muzicanții evrei numiți klezmorim culegând multe din dansurile întâlnite în peregrinările lor. Un exemplu fabulos de export indirect din muzica românească poate fi ascultat în formă brută inserat în centrul piesei swing în care fusese transformată de orchestra lui Benny Goodman, ca piesă-titlu a filmului american din 1944, „And the Angels Sing”. Îmi pare rău că limbajul scris nu îmi permite să v-o fredonez aici și acum, dar vă rog să o căutați pe internet și vă îndemn să aveți răbdare să o ascultați integral. Veți înțelege și veți simți aceeași uimire pe care am simțit-o și eu (e adevărat, eu cântasem piesa cu taraful constănțean în care mi-am petrecut tinerețea muzicală). De menționat, discul de pe care eu ascultam piesa venise din Germania și era o colecție Paramount Greatest Hits. Pornind frenetic căutarea detaliilor despre această inadvertență stilistică, a trebuit să aștept era internetului ca să dezleg misterul: clarinetistul Ziggy Elman preluase piesa de la un grup klezmer, care o preluaseră de la colegii de breaslă din zona Moldovei. Am prezentat cu succes tot studiul meu de detectiv ca referat la unul dintre cursurile de folclor de la Conservator.

Revenind la „Marea electrizare”, există acolo și o componentă umanitară pe care o găsesc foarte inspirată. Crezi în puterea comunității?
Cred în „Hora Unirii” a lui Alecsandri: „Unde-s doi, puterea crește și dușmanul nu sporește”. Electrizarea și, într-un final, electrificarea (interconectarea) culturală a României încep să pară obiective fezabile, nu credeți? Mai ales în era partidelor de pe rețelele sociale sau a bloggerilor și influencerilor din segmentul privat. Cred că virtualul ne-a învățat ce putere reală are o comunitate care comunică. Acum cred că, odată învățată lecția teoretică, va trebui să o aplicăm din ce în ce mai mult. Adică dacă vrem să facem ceva, ar trebui să trecem la fapte. Dacă ar fi să mă joc și să forțez brandul cu electrizarea, aș putea ajunge să promovez și acea glumă cu legea lui Ohm: ești ohm cu mine, sunt ohm cu tine. A fi umanitar înseamnă să înțelegi că „mi se poate întâmpla și mie”. Lăsând gluma la o parte, ca artist mă simt de aceeași parte cu cei care trăiesc susținuți de alții. Undeva în „Imnul Vieții”, Maica Tereza de Calcutta zice: „Viața e un imn, cântă-l!”, iar la final zice: „Viața e viață, ocrotește-o!”. Despre această componentă umanitară aș prefera să vorbim discret abia după atingerea obiectivelor sau, mai degrabă, aș prefera să vorbească alții – dar tot în șoaptă. Caritatea opulentă este, cred eu, un oximoron.

Au artiștii datoria intrinsecă de a întoarce binele spre public, spre societate și altfel decât prin artă?
Aici amintesc de fabula cu greierele și furnica și de teribilul moment în care muzicienii profesioniști sunt întrebați: „Bine, faci muzică, dar ce muncești?”. Acum cred că pot răspunde: ca artist, duc muncă de lămurire în legătură cu importanța invizibilului din viața oamenilor, iar ca om, mă consider responsabil pentru bunăstarea aproapelui meu. Din nou, pentru pragmatici spun că în conformitate cu „moderna” lege a atracției universale, ca să primești ceva trebuie mai întâi să dai. „Dăruind vei dobândi”, mai pe limba noastră. Și acum întrebarea se pune: dacă nu am avea cui să dăm, cum am putea primi ceva? Totul ar stagna în cazul în care toți ar avea de toate. Unde ar mai fi distracția, nu?…  

Consider că până și cei care cerșesc fac o muncă în folosul comunității, fiind de fapt niște bancomate de depunere ale Universului. Adică în mecanismul economic, pentru a face banii să circule cu folos, avem nevoie de nevoiași. Poftim, am zis ce cred eu. Se zice că a spune fix ce gândești este permis numai copiilor și nebunilor… iar eu nu mai sunt copil. Acum să vezi dezbateri…

Aida Events pregătește un spectacol cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Îmi poți spune mai multe despre ce pregătiți?
Este un spectacol realizat după toate cutumele unui concert clasic de filarmonică. Cred că implementarea unui concert integral de muzică cultă românească în programul stagiunii regulare a unei instituții muzicale importante din afara României reprezintă o metodă de expunere maximă a patrimoniului muzical-literar autohton pe plan internațional, beneficiul comunităților românești din diasporă fiind asigurat de colaborarea activă cu Institutul Cultural Român.

De data aceasta, vom sărbători România împreună cu Jerusalem Symphony Orchestra. Nouă soliști români de operă (cu mine, dirijor-Manole, zece) vor cânta numai piese de muzică românească, alese conform principiilor Aida Events. Practic, programul este o prezentare selectivă a școlii românești de compoziție cultă și populară, această selecție fiind efectuată pe un criteriu de bază absolut necesar acestui stadiu de implementare: succesul la public. Departe de sonorități abstracte, dar și de discursuri muzicale simpliste, scopul concertului este vădit acela de a genera interesul și dorința publicului de a descoperi mai multe despre muzica românească de calitate, mijloacele utilizate în realizarea acestui deziderat asigurând și susținând interesul prin sonorități orchestrale ample, voci calitative de operă și intervenții solistice instrumentale de culoare (naiul și chitara clasică). Programul acoperă în două părți de câte 50 de minute o paletă largă de stiluri și genuri muzicale, pornind de la piese orchestrale maiestuoase, trecând prin momente de succes din opere și operete, din muzica ușoară sau folclorică și ajungând până la orchestrații ale unor piese culte compuse inițial numai pentru voce și pian – meșterite de mine. Includerea traducerilor textelor cântate în caietul-program vine să completeze experiența culturală și creează un contact direct al publicului străin cu trăirile emoționale ale poporului român. 

Desigur, proiectul nu ar fi putut fi prezentat în mod profesionist colegilor din Israel dacă nu am fi avut un material de prezentare audio-video compilat din gala de Centenar numită „Românește”, pe care am dirijat-o anul trecut la Opera Națională București. Se pare că au rezonat și că se așteaptă să fie un mare succes – ca și noi, de altfel.

Care este cel mai prețios lucru pe care îl câștigi pe scenă?
Experiența de viață a fiecărui personaj pe care îl joc. În felul ăsta pot spune că am avut privilegiul ca până acum să fi trăit cel puțin 40 de vieți condensate artistic, plus cea în desfășurare. Menționez, de asemenea, că am și murit deja de nenumărate ori…

A merge la teatru, la operă, la spectacole cu adevărat bune este un privilegiu pe care ar trebui să ni-l oferim indiferent de contextul social? Te bucuri când vezi copii în sală?
Pentru această întrebare vă recomand să citiți subiectele din „Boema” lui Puccini sau din „Onoare Țărănească” (nu știați că așa se traduce „Cavalleria Rusticana”, nu-i așa?) a lui Mascagni. Este vorba despre povești din viața cotidiană, încă de mare actualitate – cu iubiri neîmplinite, răzbunări din gelozie, probleme de rang social, artiști săraci și moarte prematură a iubitei – plasate la oraș, respectiv la sat. Oare se adresează aceste subiecte numai unei elite? Mai mult, știm bine câți oameni care au reușit în viață au pornit de jos și nu văd cum un asemenea om ar putea uita ce înseamnă lipsurile materiale, în detrimentul calităților personale, ale studiilor oricât de înalte sau ale inteligenței. Cred că ar trebui să ajungem să vedem spectacolul ca pe o necesitate, ca pe o oglindă socială care respiră cu noi, nu ca pe un privilegiu. Pe undeva ne-a rămas întipărită imaginea burgheziei din lojile sălii de Operă, dar de multe ori avem tendința de a uita că trăim alt regim politic și alte vremuri, pentru care mulți oameni din diferite contexte sociale și-au sacrificat viața. Departe de mine demitizarea eleganței și a bunelor maniere! Din contră, cred că accesul publicului larg și al copiilor în sălile frumoase ale instituțiilor de cultură generează o elevare a spiritului prin valorile conservate și prezentate acolo.

Care este cea mai importantă moștenire pe care vrei să o lași în urma ta?
Casele, mașinile și banii. Glumesc. Evident că și astea vor rămâne cuiva, că vrem sau că nu vrem. Dar îmi doresc să fi fost măcar o mică parte din mecanismul care să ofere copiilor noștri infrastructura prin care să își poată folosi creativ imaginația pentru a spune mai departe povești frumoase inocenților care se vor naște fără să știe ce valori ar fi bine să primească în cutiuța lor cea neagră. Sau roz, sau albastră, după preferință. Mă încăpățânez să cred că există viață după viață, prin copiii noștri. Probabil că mi se trage de la electrizare. Sau nu.

 

The Grand Avenue - The home of Exclusive Brands