Miele

Cristina Iacob – Regizorul actorilor

Scris de Ruxandra Tudor
Publicat la data de: 25-09-2019

în: The Famous

Cristina Iacob este licenţiată în Regie de Film la UNATC Bucureşti, a obținut Masterul în Cinematografie la London Film School și semnează filme românești despre care vorbesc nu doar cineaștii dedicați, ci și publicul larg, de la adolescenți până la adulți care ies din sălile de cinema cu sufletul plin. Cristina Iacob este şi preşedinta Asociaţiei Scenariştilor din România (ASCER), iar filmul „Oh, Ramona!” i-a adus un cadou superb de 1 iunie: este worldwide pe platforma Netflix, în toate cele 190 de țări în care există. Dublat și tradus în 33 de limbi, „Oh, Ramona!” a angrenat o forță de muncă incredibilă. Este primul film din estul Europei pe care îl achiziționează Netflix pentru o producție Netflix Originals Worldwide. De altfel, Cristina Iacob este singurul regizor român prezent cu patru filme la ei. Ceea ce reprezintă o performanță pentru casa de producție a Cristinei, Zazu Film, și o mândrie pentru noi, românii.

Crezi că este pertinent să mai asociem filmul românesc cu imaginile cu blocuri comuniste, cu tristețea gri?
Sănătos pentru industria noastră, ca să ne putem numi „o industrie”, ar fi să existe toate genurile de filme. Se pare că acum putem să ne asociem și cu alte genuri…

Care este cea mai grea moștenire pe care o simți în filmul românesc?
Existența unor „uriași” actori pe care-i aveam acum 30, 40, 50 de ani, dar pe care astăzi nu i-am înlocuit, din diferite motive: alte distracții sau poate selecția superficială.

Ești unul dintre regizorii care au adus un suflu young. Filmele tale sunt vii, au culoare și expresivitate. A fost o dovadă de curaj?
Dacă a face filmele pe care le simți înseamnă a avea curaj, atunci da. E nevoie de curaj.

Care crezi că e diferența între un tânăr care face actorie în România și un student la actorie din, să spunem, Statele Unite?
Aș putea spune că e mai norocos pentru că nu se lovește de competiția acerbă. Însă, totodată, asta-l face „să se lase pe-o ureche”. Desigur, nu e valabil în cazul tuturor. Spre fericirea mea, deși am făcut un casting în toată lumea, inclusiv în America, cel mai bun și potrivit actor pentru un cast internațional s-a dovedit a fi un român: Bogdan Iancu. Bogdan este de nivelul celor străini de top. Talentat, serios și disciplinat cum rar am întâlnit și cred că din acest motiv se și văd rezultatele. 

Cât la sută din absolvenții UNATC ajung să trăiască din film?
Nu știu să vă spun cifre. Dar cred că puțini cu adevărat. Din păcate, nu toți aceia care trăiesc pentru film.

Ți-a fost teamă că nu vei putea trăi aici din regie de film?
Mie, niciodată. De fapt, nu cred că mi-e teamă de ceva anume…

Cum e când ajungi pe platoul de filmare?
E magie!

Ce îți place cel mai mult acolo?
La ziua de filmare, îmi place ce se întâmplă atunci când ești perfect pregătit și deodată lași imprevizibilul să devină genial.

Cum trece timpul la filmări?
Depinde… Repede. Cu actorii, extrem de repede. Și extrem de încet atunci când aștepți după lumini sau make-up… (zâmbește – n.red.)

Există în România bugete pentru producția de film?
Există, după cum se poate vedea. Cu lupte, cu sacrificii. Cu riscuri. Dar se pare că există. Bugete mai mici, dar există! 

Cine este dispus să investească în industria de film?
Cei care înțeleg că filmul este ca o investiție imobiliară.

Avem actori talentați? Cu cine ți-a fost cel mai ușor să lucrezi?
Avem, slavă Domnului! Dacă nu ar fi, fără ei nu am avea nici filme. Ușor nu cred că mi-a fost cu nimeni, dar foarte frumos mi-a fost cu Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu, Alina Chivulescu, Vlad Logigan, Alex Călin sau Bogdan Iancu.

Americanii calculează succesul unui film inclusiv prin încasările de box office. La noi se întâmplă la fel?
La noi, răspunsul e cumva: „Depinde de către cine este calculat succesul filmului”! Dacă ai succes la public, implicit succes de box office, nu ești invitat la festivaluri și nici nominalizat la premii. Așadar, depinde…

Tu, personal, cum decizi dacă un film este bun sau nu?
Pur și simplu, dacă-mi place. Mie-mi plac filmele care respectă principiul de la care a plecat această artă numită cinema, și anume să fie entertaining/distractive. Asta nu înseamnă că vorbim exclusiv despre comedii. Îmi plac filme foarte diferite, de la cele ale lui Tim Burton, la Guy Ritchie, Woody Allen, Aronofsky, David Fincher etc. 

Ne poți recomanda câteva filme din 2018-2019 care trebuie văzute?
„Cold War”, splendid film polonez, și „Summer”, film rusesc. Culmea, ambele sunt filme care vorbesc despre comunism. Și totuși, după părerea mea, sunt atât entertaining, cât și opere de artă, de la lumină la costume, până la ultimul detaliu. Desigur, și „Bohemian Rhapsody” sau „Green Book”.

Cât de mult contează participarea unui film la festivalurile de profil?
Contează pentru notorietate, pentru „puncte” la noi în țară și în primul rând contează pentru că și acolo există un public pentru filmul tău. Fiecare necunoscut dispus să-ți ofere două ore din viața lui pentru a-ți afla povestea contează.

Consideri că este un lux să faci meseria pe care o iubești sau o datorie față de tine însăți?
O datorie față de tine, însă o datorie care astăzi, din păcate, se pare că a devenit un lux. Cred însă că e o iluzie, pentru că suntem cu adevărat bogați abia atunci când facem ceea ce ne place. Atunci putem face performanță, iar banii vin ca o consecință firească, nu ca o compensație pentru un compromis.

Ai primit susținerea părinților când ai decis să faci regie sau s-au speriat?
Toată lumea a fost împotriva deciziei mele. Am avut parte de toate „încurajările” posibile, de la „O să mori de foame!” la „Ce cauți tu între bărbați?”. Dacă o să câștig cândva un Oscar, discursul de mulțumiri va fi relativ scurt.

Ce ți-a dat curaj să mergi, totuși, pe drumul acesta care nu garanta acel statut „călduț” pe care ți-l conferă meserii mai sigure?
Dumnezeu. 

Ai propria ta casă de producție de film. Cum ai reușit să pui Zazu Film pe picioare? Complică sau simplifică lucrurile o casă de producție pentru un regizor?
La început, era singura soluție pentru mine ca să încep să fac filme. Să mi le produc singură. Astăzi, cumva le mai complică. Pentru că muncesc nu doar pentru mine, ci și pentru o mână de oameni care depind de deciziile mele.

Ce crezi că ar putea îmbunătăți industria filmului românesc, luând ca exemplu țări cu o industrie cinematografică mai amplă?
Franța, și nu numai, ar fi un exemplu bun de urmat, mai ales pentru obiceiul de a merge la film și mai ales la producțiile originale înainte de cele străine. Au o cultură de a încuraja și susține artiști locali.

Cum alegi subiectele filmelor pe care le realizezi? Există un filon anume care te animă?
Hmm, e o întrebare grea. Am mereu cel puțin zece filme în dezvoltare. Am învățat să nu mă mai atașez de unul anume pentru că niciodată până acum nu l-am făcut pe cel pe care mi-l doream mai întâi. L-am făcut pe cel al cărui moment sosise… Subiectele sunt diverse și, desigur, toate mă fascinează într-un fel sau altul. Din acest motiv aleg să le fac.

Dragostea este un subiect complicat?
Nu și atunci când nu ai barierele impuse de societate. Cred mult în iubirea necondiționată, iar aceasta înseamnă eliberare. Brusc, nimic nu mai este complicat. Un copil privește în ochi un cățel. Deși nu se cunosc, în aceeași secundă se recunosc, se aleg și pleacă la drum împreună… Dacă ai noroc, poți păți asta și ca adult. Și nu doar cu animale…

Oamenii din teatru, film au dat dovadă de spirit civic de mai multe ori în ultimul timp, au venit cu mesaje sociale. Consideri că este o datorie pe care o au față de publicul care îi iubește? Am observat același curent și la actorii de la Hollywood, de la campaniile care încurajează ieșirea la vot, până la solidaritatea din campania #metoo.
Unul dintre regizorii mei preferați, Alejandro Iñárritu, președintele juriului de la Cannes din acest an, a spus ceva ce cred că e extrem de important și răspunde la întrebarea ta: „Cinema must try to raise the global social consciousness”. Cred că e datoria oricărui artist care influențează un singur om sau mase de oameni să o facă responsabil și, mai ales, informat. Înțeleg că un artist, având o fire mai sensibilă, se înflăcărează mai ușor pentru o cauză. E normal, e frumos, e sănătos chiar. Sunt însă mai circumspectă cu cei care „se suie în tren din mers”, cei care se declară într-un fel sau altul pentru că așa e la modă într-un moment, pentru că au nevoie de publicitate. Un star adevărat este urmărit de fotografi, nu se înghesuie în poză acolo unde se află reporterii.

Mai poți savura un film ca poveste sau ți se activează ochiul de regizor?
Sunt aproape un studiu de caz și pentru mine. Am capacitatea, naivă aproape, de a mă transforma în spectator, inclusiv al propriilor filme. Am râs pe burtă în cabina de montaj… Le văd încă în calitate de spectator, în schimb îmi rămân pe retină și în memorie, putând să mă întorc cu mintea la cum a făcut alt artist ce a făcut.

Cum îți încarci bateriile, ce îți place să faci când ai timp pentru tine?
Îmi încarc bateriile cel mai bine în natură. Iubesc copacii, animalele, oamenii simpli. Îmi place să fac dragoste, să ascult jazz și să beau vin roșu.

Ce consideri că mai ai de făcut pentru a te simți împlinită?
Copaci am plantat, filme am făcut, dacă e voia lui Dumnezeu să formez și o familie, probabil că asta o să mă completeze și mai mult ca femeie. I am open for surprises!

The Grand Avenue - The home of Exclusive Brands