Simona Muscă – Despre „Conjugat la feminin”

Simona Muscă

Despre „Conjugat la feminin”

Despre un talent polivalent putem afirma cu suficientă cumpătare a propriilor cuvinte că ar fi singurul creator ce dăruiește revelația unei desfășurări bidimensionale a actului artistic între substanță – opera în sine – și ecoul său, cuantificat în special în spiritele șlefuite prin rezonanța sa. Aceeași greutate a reflecției asupra întinderii valorii între lucrare și impact apare și în experiența artei Simonei Muscă, elevând încântarea spectacolului și a condeiului în alchimia ce desăvârșește oameni, atitudini, virtuți și exemple. Totul prin cea mai de preț expresie a dăruirii: cea a transformării sincerității și candorii unui suflet expus în dalta ce va sculpta spirite de însemnătate.

Ni se amintește constant – fie apreciativ, fie ca un îndemn la revoltă – multitudinea de roluri ce copleșesc femeia modernă, care în zilele noastre este prinsă între perspectivele divergente conturate de presiunea unei perfecțiuni nerealiste impuse de societatea de consum și extremele noului val al feminismului. Cum trebuie o femeie să se construiască și să se poarte pe sine?
Dacă ar fi să trecem pe o listă toate ipostazele pe care „ar trebui” să le bifeze o femeie doar de-a lungul unei singure zile, am umple probabil pagini întregi. Indiferent dacă vorbim despre imaginea sa idealizată sau despre cea perpetuată de anumite voci feministe radicale. Pentru că, fie că ne place sau nu, au existat dintotdeauna extremele „coduri de bune practici ale feminităţii”, dacă vrei. De la super-femeie, cea care arată impecabil după zece ore la birou şi găteşte mese desăvârşite pentru familia sa, fără să renunţe la tocuri nici măcar în bucătărie, la femeia pentru care există doar cariera şi al cărei singur obiectiv este dezvoltarea profesională.

Altfel spus, sunt atâtea feluri în care ar trebui să fie o femeie, că nimeni nu a mai ajuns să le întrebe acelaşi lucru şi pe femei. Între toate acestea, îndrăznesc să spun că poate busola care ar trebui să ghideze formarea unei femei e, pur şi simplu, una a bunului-simţ, a propriilor valori. Uneori am impresia că încercarea noastră asiduă de a ne încadra în tiparele considerate „normalitate” de alţii e în acelaşi timp şi sursa nefericirii noastre. Şi, în acelaşi timp, motivul pentru care uneori alergăm fără o destinaţie anume, pentru care ne simţim adeseori atât de secătuiţi. Poate aici ne-ar fi de ajutor un îndemn la a ne reaminti ce rol au tiparele: standardizează, simplifică lucruri pentru ca ele să devină mai uşor de gestionat de persoana care creează tiparul respectiv. Citând o expresie populară, binele altuia nu poate fi mereu şi al tău.

Personal, cred foarte mult în egalitatea de gen, iar ea vine şi cu o egală putere de a ne arăta aşa cum suntem, cu tot cu vulnerabilităţi. Spuneam mai demult că feminitatea nu e un set standard de checkpoints, ci ţine de universul interior al fiecăreia dintre noi. E un exerciţiu de asumare şi de autocunoaştere în egală măsură. O aranjare continuă.

Cred că atunci când ne simţim confortabil cu felul în care suntem, poate că şi felul în care ne purtăm devine firesc. Şi atunci, nu mai simţim nevoia să fim într-un fel sau altul, simplele interacţiuni nu mai devin lupte de putere – pentru că nu mai avem nevoie să demonstrăm ceva, noi ştim cine suntem în interior.

Vă dezvăluiți cititorilor dumneavoastră printr-o recenzie proprie intrigantă prin caracterul preventiv, o superbă demonstrație de moderație ce anulează înțelegerea greșită asupra încrederii ce se reflectă din percepția generală cu privire la dezvoltarea personală. Cum tocmai prudența și un acut simț al realității inhibă personalitatea multor indivizi de un potențial apreciabil, care ar fi cheia spre siguranță și implicit avans în coexistența cu frica de penibil care, incontestabil, ar trebui să rămână un activ esențial în atitudinea noastră?
La fel ca pentru mulţi alţii, îmi imaginez, exerciţiul autenticităţii este pentru mine o provocare continuă. Se întâmplă uneori să îmi fie teamă de posibile reacţii negative. Însă nu pot să resping cu totul scenariul în care pentru unii oameni super-încrederea funcţionează – faptul că eu nu îl adopt este altă poveste. Pot spune deschis că eu cred în puterea gândului pozitiv, dar mai cred, în egală măsură, şi în realism. 

Într-adevăr, probabil că unii oameni renunţă la a-şi face vocea auzită din teama de a fi judecaţi, criticaţi, ridiculizaţi. Am observat, însă, că în unele cazuri tocmai moderaţia pe care o folosim în dialogurile proprii, faptul că verbalizăm propriile vulnerabilităţi, altfel spus, că ne afişăm aşa cum suntem, atrage simpatia celor din jur. Rezonăm cu imperfecţiunile, probabil. Şi, mai ales, cu bunul-simţ.

Nu aş putea să spun că deţin secretul siguranţei nemărginite. Îndoiala se strecoară adesea şi în gândurile mele. Uneori reuşesc să o alung, ca să pot să o analizez într-un moment în care am mai multă disponibilitate, alteori reuşeşte să mă acapareze. Poate că mai avem nevoie şi de momente în care să stăm cu îndoiala noastră. Să o deşirăm şi să vedem ce se ascunde între iţele ei. Doar şi ea e a noastră, nu?

Adesea, un proiect de branding personal aparent ireproșabil confruntă contestații legate de o desfășurare prea studiată, o atitudine perfectă fiind respinsă drept nefirească, asociată nesiguranțelor sau unei agende ascunse. Cum poate fi împlinită provocarea autenticității în rafinarea charismei astfel încât să inspire drept feedback paleta de emoții asociate apartenenței și identificării, de la persuasiune la empatie și solidaritate?
De cele mai multe ori, o imagine ultra-studiată, cosmetizată şi decupată după standardele aprobării populare poate să ajungă să fie percepută ca artificială de ceilalţi. Poate că folosesc un clişeu, dar perfecţiunea, oricât de mult ne-am dori-o, este imposibilă. Şi ne dăm seama instinctual când ceva sună prea bine ca să fie adevărat.

Aici mă întreb dacă nu cumva ne-am definit greşit ideea de branding personal: ne aşteptăm ca toate mesajele pe care le primim să fie pozitive, inspiraţionale, să fie o dovadă că se poate să fii un om-palmares, o persoană care excelează în toate domeniile asupra cărora îşi îndreaptă privirea. Ne place să ne luăm ca model rezultatele, şi nu nopţile nedormite care stau în spatele lor. Idealizăm. Dacă mă întrebi pe mine, idealizarea poate să ajungă să se transforme într-o rană: percepem succesul în termeni absoluţi, şi atunci evident că simţim propriile victorii ca mici grăunţe de nisip. Recunosc că şi eu am de lucrat cu mine pentru a accepta lucrurile aşa cum sunt uneori. Iar aici nu vorbesc despre pasivitate, ci despre a renunţa la analiza excesivă.

Uneori simt că brandingul personal e felul în care oamenii îşi amintesc de tine. Le rămâi în memorie ca un om cald, cu picioarele pe pământ, sau ca o imagine frumoasă, aşezată frumos, dar distant, pe un piedestal? Poate că şi eu mă las furată de imaginile idealizate. Dar la fel de des, încerc să mă întorc la rădăcinile mele, la valorile care mă ţin în picioare când simt că nu mai există nimic stabil în viaţa mea.

De la o extrem de sensibilă percepție a arhitecturii emoționale, acoperind atât inspirația punctelor forte, cât și candoarea stângăciilor care ne fac transparenți în fața altora, cum a contribuit complexa dumneavoastră experiență în artele dramatice la reperarea și fructificarea potențialului poate neconștientizat al fiecărui individ?
Se spune că suntem suma întâlnirilor şi întâmplărilor din fiecare zi. Iar pentru mine, teatrul a fost şi este o ocazie de a mă întâlni cu mine însămi şi de a crea legături mai strânse cu cei de lângă mine. Pentru că artele dramatice m-au provocat să mă aşez mai des în locul celuilalt. Adesea, acesta a fost un exerciţiu solicitant. La fel de des, a fost un exerciţiu însoţit de sentimente negative, pentru că mi-a arătat cât de uşor se ascunde eroarea în spatele presupunerilor. 

Aş îndrăzni să mai adaug că această experienţă aduce la lumină părticele de potenţial pentru că te mai provoacă şi să te uiţi la tine, să îţi diseci emoţiile pentru a le înţelege. Ulterior, să faci acelaşi lucru şi pentru personajul pe care îl ai mai întâi în faţa ochilor, un schelet crescut din hârtie şi litere, şi mai apoi pe care ajungi să îl construieşti. Aceste mici acte creatoare pot să fie uşi către compasiune pentru celălalt. Sau către eliberare. Sau către lucrurile pe care avem nevoie să le exersăm pentru a deveni oameni mai compleţi, mai aşezaţi în sine.

Pe mine, a mă uita la propriile emoţii m-a ajutat şi să mă cred mai des pe mine însămi. Cum anume? Uitându-ne la alţii în loc să ne uităm la noi înşine, avem tendinţa de a minimiza ceea ce simţim. Mă simt obosit/ă, dar uite că X face atâtea, poate că eu sunt pur şi simplu lipsit/ă de structură. Şi aşa ajungem să ne împingem limitele într-un mod foarte nesănătos. Din nou, acesta este unul dintre lucrurile cu care lucrez: să îmi dau voie să iau o pauză când simt nevoia de a-mi trage sufletul. Uneori reuşesc, alteori dau greş.

Dacă ar fi să vă gândiți la om ca la o creație desăvârșită, considerând limitele date atât de particularitățile sale psiho-emoționale, cât și de așteptările mediului în care activează sau ale indivizilor cu care interacționează, cum vedeți parcursul, provocările și finalitatea șlefuirii unui astfel de profil?
Cred că indiferent de drumul pe care îl străbatem, ceea ce ne determină parcursul – sau, altfel spus, succesul – este felul în care reacţionăm în faţa lucrurilor care ne sunt oferite. De la şanse, la obstacole. Aşa încât recunosc că mi-e dificil să imaginez parcursul unui om împlinit întru totul. Mă gândesc însă că are parte de un drum plin de provocări (personale şi profesionale), care îi consolidează setul de valori şi care îl încurajează să îşi folosească simţul critic. Şi că învaţă chiar dacă nu este obligat, că se gândeşte şi la celălalt deşi nu îi cere nimeni, construieşte şi pentru mâine, nu doar pentru astăzi. Poate că acel om desăvârşit este cel care rămâne în memoria celor pe care i-a cunoscut ca „a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut”.

Din moment ce vocația dumneavoastră de regizor și actor vă plasează atât ca făuritor, cât și ca participant al unui nou univers ce se înalță prin artă, cum vedeți expresivitatea unei realități captate de teatru, față de film?

Cu siguranţă, toate formele de artă vin cu propriile modalităţi de a crea legături cu privitorul sau ascultătorul. Fiecare rezonează într-un alt fel cu actul artistic, e mişcat diferit, aşa încât o ierarhizare a lor, în adevăratul sens al cuvântului, nu ştiu dacă există. Pot să împărtăşesc însă una dintre impresiile personale în această privinţă – e vorba de sinergia dintre scenă şi public, care respiră la unison, fără intermedierea unui ecran. Şi fiecare spectacol vine cu o energie distinctă indiferent de câte ori mergi să îl vezi.

Spectatorul şi actorul trăiesc emoţia la timpul prezent, fără efecte speciale. Pentru mine, e vorba de a avea acces la sentimente neprocesate, în stare pură. Iar eu, una, tind să cred mai degrabă în te iubesc-uri purtate de pereţii unei săli de teatru decât în cele trecute prin pânzele unor sisteme audio. Pur şi simplu, îmi sunt mai aproape.

Orice lucrare cu valențe memorialistice presupune inevitabil o ierarhizare a propriilor amintiri, astfel încât unele ajung a fi sacrificate în favoarea altora. Care au fost provocările acestei selecții și ce v-a călăuzit înspre cursivitatea trăirilor și pildelor păstrate?
Încă mi se pare ciudat să citesc cuvântul memorialistic alăturat lui Conjugat la feminin. Poate pentru că încadrarea sa într-un gen a fost una dintre dilemele avute pe parcursul scrierii sale. Iar dileme au fost destule – de la anxietatea de a nu rata vreo întâmplare sau vreo persoană a cărei poveste s-a intersectat cu a mea de-a lungul timpului, la felul în care cititorii ipotetici mi-ar fi validat sau demontat părerile.

Cum povesteam puţin mai devreme, exerciţiul de a mă aşeza în locul celuilalt s-a dovedit de mare ajutor şi aici. Am încercat să păstrez acele lucruri care ar putea avea o oarecare însemnătate pentru un om aflat în căutare – surse de inspiraţie, lecţii sau temeri comune. A trebuit, în acelaşi timp, să accept că alte amintiri dragi sau învăţăminte personale s-ar putea să nu fie prea ofertante pentru alte persoane. Şi trebuie să recunosc că aceasta este o provocare pentru atributele de importanţă pe care le alăturăm uneori unor evenimente. Pentru minte, cel puţin. 

Sub filtrul unei impresionante implicări în proiecte culturale, de la dăruirea artistului la cutezanța mentorului, cum vedeți eficiența sub care ar trebui gestionată această superbă efervescență ce clădește cultura actuală în București, astfel încât Capitala noastră să-și câștige locul pe axa orașelor artei contemporane?
Cred că Bucureştiul a avut dintotdeauna acea atmosferă în care proiectele culturale se nasc şi înfloresc cu uşurinţă – există inspiraţie şi talent din plin, dorinţă de a pune în practică şi mult curaj. Uneori, îmi place să spun că e un mozaic în care îşi găseşte firesc locul orice tip de artă, de la graffiti-uri care îmblânzesc ziduri comuniste, la performance-uri
în pieţe circulate. 

Observam mai demult că ne îndreptăm tot mai des privirea către spaţii şi meşteşuguri care ţin de trecut, care sunt apoi reinterpretate şi integrate în lumea de azi. Iar acest lucru mi se pare minunat!

Iar între toate aceste proiecte şi idei, poate că ar ajuta o promovare mai coerentă. Pentru că unele dintre ele îmi par dificil de găsit, din păcate. Altfel, există riscul ca ele să rămână într-un con de umbră care le îndepărtează de cei pentru care au fost create şi care va alimenta ideea de cultură strict pentru elite.

Gândindu-mă la critica unei societăți cu o moralitate în derivă pe care o evidențiază cartea „Conjugat la feminin”, debutul dumneavoastră literar, mi-am amintit – de asemenea tânjind după modele sănătoase pentru tânăra generație – cât m-au bucurat cuvintele lui Gigi Hadid vorbind despre devotamentul său pentru cauze umanitare, despre dorința de a oferi știri relevante și nu o expunere mediatică lipsită de substanță: „We want to be the girls known for our kindness, not just our kittiness”. Întrucât obiectivele mercantile ale jucătorilor din industriile de entertainment diluează profund dimensiunea etică, dincolo de plasarea calității actului artistic pe un plan secund, cum vedeți șansele unei reconsiderări a valorilor?
Uneori, pare că lumea se schimbă atât de radical, încât, în noua ordine a lucrurilor, valorile şi reperele solide, pozitive nu prea îşi mai găsesc locul. Mi se pare însă că la fel de des ne sunt oferite motive să ne îndoim de această perimare a principiilor.

Eu, una, cred că valorile rezistă atâta timp cât mai există oameni care să le păstreze vii – în suflet şi în acţiuni. Într-adevăr, simt destul de des că modelele pe care ni le oferă media sunt departe de ceea ce înseamnă consecvenţa sau învăţarea continuă. Cu toate acestea, simţul critic ne salvează de la a le accepta fără a riposta.

În acelaşi timp, poate că ar trebui să practicăm mai des o formă de rezistenţă ceva mai incomodă: responsabilizarea. Aici mă refer la o tendinţă păguboasă de a aştepta: să se facă, să ni se dea, să se creeze, să se ia măsuri. Folosirea unui cuvânt impersonal ne ajută să ne spălăm pe mâini de orice răspundere. Iar antidotul pentru el este să facem.

E posibil ca răspunsul să fie mult mai amplu, să aibă mai multe valenţe, dar cred că şanse există atâta timp cât aducem mai des pe agenda publică subiectul valorilor, fiecare dintre noi. Şi, la fel de important, cât facem ceva în acest sens. Adică să facem lucrurile cu suflet şi simţ de răspundere. Indiferent că livrăm un plic sau că suntem responsabili de funcţionarea unui întreg departament. 

Meritocrația primește suficiente contestații, așa cum poveștile personalităților self-made ajung minimalizate de un scepticism adesea degenerat spre o atitudine cârcotașă. Cum ați contura o avanpremieră a sacrificiilor, încercărilor și satisfacțiilor unui asemenea drum în fața celor care încă nu au aruncat un ochi pe „Conjugat la feminin”?
Recunosc că şi mie mi se întâmplă uneori să mă las învinsă de scepticism – încerc, însă, pe cât posibil să revin asupra primei impresii. Uneori se confirmă, alteori nu. Aşa că m-aş bucura ca posibilii detractori să îmi acorde prezumţia de nevinovăţie – până la urmă, unul dintre lucrurile în care cred este acela că nu ar trebui să luăm lucrurile de-a gata şi că simţul critic ne este un bun aliat.

Cum spuneam şi în carte, în „Conjugat la feminin” am adunat perspective şi poveşti, alături de bucăţele de inspiraţie, nu adevăruri supreme. Astfel că m-aş bucura să discut cu cititorii mei inclusiv despre scepticism – până la urmă, mi-am dorit ca prima mea carte să fie începutul unei conversaţii, nu un monolog.

Care sunt principalele trucuri pentru a fructifica un talent polivalent pentru atingerea excelenței în propria creație și pentru a câștiga credibilitate în fața publicului?
Cred că orice persoană care a ajuns să fie considerată un reper într-un domeniu sau altul a fost o persoană care şi-a exersat talentul, care a căutat să se dezvolte şi să se perfecţioneze. Şi este posibil ca aici să nu prea existe scurtături. Sau nu unele uşor de reperat, în orice caz.

Nu îmi plac prea mult clişeele, însă pentru cele ce urmează voi folosi unul: dacă tu nu crezi în tine, nimeni nu o va face. Astfel încât validarea exterioară, cea a publicului, vine uneori numai după validarea interioară. Îmi pot închipui cât de dificilă şi epuizantă este lupta interioară pentru a te valida în faţa ta, în primul rând. Sindromul impostorului face victime în orice domeniu, nu doar în cel artistic.

Cum ar putea luxul să inspire evoluția noastră spirituală ca indivizi, dincolo de beneficiile asociate imaginii și statutului?

Aş îndrăzni să spun că luxul poate să inspire prin atenţia la detalii şi la calitate – şi să creeze controverse prin felul în care valorizează inovaţia şi creativitatea. Altfel spus, ne poate provoca imaginaţia şi, la un alt nivel, ne poate încuraja să găsim noi modalităţi de exprimare.

Nu mi se par, deci, întâmplătoare colaborările dintre artişti renumiţi şi branduri importante, sau influenţele unor curente plastice în creaţiile de modă, spre exemplu.

În ce branduri de lux, din orice domeniu, vă regăsiți?
Dacă ar fi să dau câteva exemple, aş menţiona Chanel, pentru produsele impecabile de machiaj, și Valentino, pentru unul dintre parfumurile care mă îmbracă cel mai bine (Donna).

Ce loc dintre cele vizitate v-a inspirat cel mai profund și ce destinație ați dori să bifați într-o viitoare vacanță?

Deşi pot să apreciez liniştea oferită de micile oraşe de pe coasta Mediteranei, recunosc că cel mai bine mă simt tot în marile metropole, acolo unde sunt dictate trenduri şi sunt create noi curente. Îmi place starea lor de efervescenţă şi energia incredibilă pe care o emană – aşadar sunt o mare admiratoare a marilor capitale europene – Londra, Paris, Roma. De aceea, pe lista vacanţelor mele viitoare se află marile capitale ale celorlalte continente.

Cu ce proiecte ne va mai surprinde Simona Muscă pe viitor?
Cu siguranţă, planurile includ proiecte cu sens şi grijă.

Interviu realizat de: Diana Șerpoianu
Foto: Aurel Șerban
Styling: Rosalie Kanda
Make-up Artist: Ana Maria Barbu
Hairstylist: George Istratie
Locație: Restaurant Aqua – Herăstrău