Pentru mine, Nostalgia 2025 a fost un prilej de a-mi crea amintiri care să mă facă să zâmbesc peste timp. Totodată, a fost o întoarcere la alte amintiri dragi sufletului meu, care recreează de fiecare dată o stare de euforie cum numai dopamina o poate reda.
Nu a fost despre line-up care, da, a creat ceva nemulțumiri, a fost despre prieteni, ideea de gașcă, de „ca la 20 de ani” indiferent de vârsta biologică; despre oameni faini, public pe care orice artist și-l dorește, din care și tu îți dorești să fii parte, despre comunitate, despre libertate.
Cultura autenticității, un lux emoțional
Undeva la marginea Bucureștiului, în pădurea Băneasa, s-a deschis din nou poarta către un oraș care nu există pe hartă – Nostalgia 2025. Un spațiu suspendat între atunci și acum, între amintire și prezent, unde mirosul de gumă Turbo și decorurile retro-futuriste s-au amestecat într-un fel de vrajă blândă.
Am ajuns acolo fără prea multă planificare, cu gândul la muzică, dar mai ales cu dorul de ceva ce știam că-mi lipsește.
În “orașul” Nostalgia 2025 s-a răsturnat carul cu prietenie – am primit “ajutoare” când mi-a fost mai greu – un sac de gunoi pe post de pelerină de ploaie, atunci când ploaia caldă de vară s-a abătut peste decor și o gură maaaare de vată de zahăr de la un străin – purta bățul deasupra capetelor noastre triumfal, ca pe flacăra olimpică, iar eu am poftit… deh! Am dansat în ploaie mai ceva ca în Dancing in the Rain, în fața unei scene mărețe, unde au performat câțiva artiști, printre care aș remarca show-ul rockish al Deliei (în ziua 2, vineri). Din ploaie am ieșit victorioși, uzi, dar mai uniți.
La Nostalgia am regăsit multă autenticitate, și mi-a fost dor de oameni fără măști, fără tocuri și “sclipiciuri” ostentative (machiajele, parfumurile, chiar și guma de mestecat erau oprite la intrare, deci nu-ți mai puteai reîmprospăta machiajul diluat de apa de ploaie)… Am dansat cu gașca mea, dar și cu gașca altora, cu cei care intrau în raza mea de acțiune. Am cântat până am rămas fără voce, ca și cum aș fi fumat trei pachete de țigări. Și nu, nu a fost necesar alcoolul ca să mă simt „beată”…
Bile albe organizatorilor pentru surprizele, premiile și activitățile diverse, pentru atmosfera retro-futuristă creată în pădurea Băneasa: cinematecă TVR, muzeu TVR, studio vintage de știri, decoruri instagramabile pentru iubitorii de filtre digitale, dar și teren de baschet unde aveai trei încercări la coș, zonă de conspirații și tarot, cu tot felul de guru și șamani (eu am fugit repejor din zona respectivă, nu din vreo teamă, ci pentru că aveam întâlnire cu gașca într-o altă zonă a „orașului” Nostalgia). Ploaia m-a gonit de la coada de pe terenul de baschet. Dar chiar dacă nu mi-am încercat norocul, m-am întors la tata, el fiind cel care m-a dus când eram mică la clubul Dinamo (stelist fiind), să fac baschet. Dar, să nu intrăm în detalii prea personale…
Nu știu cum a fost în anii anteriori ca să pot face o comparație, dar mie oricum nu-mi plac neapărat comparațiile.
Aș mai aminti zona ROM, cu scena Disco unde aterizai după ce ieșeai din camera „cu capu-n nori”, unde te dădeai în leagăn aproape ca-n copilărie (spun aproape, căci nu te puteai da peste cap ca atunci când erai mic și neînfricat), o scenă ca un cub Rubik, unde lumini colorate pulsau pe ritmurile muzicii.
Apropo de scene, deși au fost mai multe, mi-a lipsit una – o scenă rock!
Am remarcat un main stage „dichisit”, demn de orice mare concert, unde au performat artiști ai copilăriei/adolescenței noastre – de la Delia, Voltaj, Cristi Minculescu (solistul de la Iris), ca invitat special, în calitate de fondator al trupei Voltaj (1982), până la Ami, Nicola, Andreea Antonescu, Lidia Buble… Mi-a plăcut show-ul Deliei, a sunat bine, dar și Voltaj (în ciuda sunetului), una dintre trupele dragi mie, mai ales pentru mesajele pozitive din versurile lor…
Am “bifat” și alte scene conexe – Sucar, Electro, Latino – în conformitate cu mood-urile care mă animau…
Orașul NOSTALGIA m-a cucerit nu neapărat prin artiștii invitați – cum spuneam la început – aici, cumva, îmi asum vina de a nu fi fost niciodată un fan adevărat al vreunuia dintre ei, dar m-a cucerit prin atmosferă, prin vibe, prin culoare, prin diversitate și identitate. Prin spiritul de comunitate tributar unei culturi care mi-a mângâiat copilăria, adolescența, tinerețea… Cumva o cultură a autenticității, când eram prea tineri ca să gustăm din povara responsabilităților adulților, când ne simțeam nemuritori, cu perspective mii și tot atâtea visuri, când viața ni se așternea promițătoare înainte, când prietenia avea un sens mai profund, când iubeai cu fiecare por diminețile, dar mai ales nopțile albe, lumea în general, chiar și atunci când naiv sperai să o schimbi…
Nostalgia este ca o revenire „acasă”, undeva unde îți dai întâlnire cu tine, cel/cea de atunci, cu energia aceea sănătoasă care-ți oferea luxul de a avea iluzii, de a te bucura de orice nimic, oricât de mic. Ciocolata ROM pe care am primit-o cadou la intrare m-a readus direct acolo, cu „capu-n nori”, în bucurie și în credința că viața e frumoasă și merită trăită din plin, vorba cântecului – ușoară, grea, oricum ar fi ea. Știam și aveam mai puțin atunci, dar trăiam totul având multe de trăit.
Ce nu mi-a picat bine:
- Mulțimea lăsată în derivă la autobuzele Nostalgia, mai ales dimineața, la plecare. O mare de oameni ghidată de un singur ins cu portavoce, doar cât să facă loc celor 6 autocare care puteau parca, faine ce-i drept, care ne „încărcau” până la limită, fără să știm care e limita! Un ins suprasolicitat, depășit clar de situație, irascibil cumva pe bună dreptate. Recunosc, nu aș fi vrut să fiu în locul lui… Dar nici să mă înghesui ca să ajung la una dintre ușile de acces. Să prind un loc, dând din coate, stoarsă de energie fiind, a fost, hai să zicem… o provocare. Pentru că întotdeauna e loc de mai bine, aș sugera simple culoare marcate, unde să stăm civilizat la coadă. Că doar avem cultura cozilor, nu?
- Ar fi fost utilă și o hartă a „orașului”, un ghid pe care să-l primim la intrare sau odată cu brățara de acces. Mai ales când există destule zone unde nu prea beneficiezi de semnal și conexiune la internet…
- Și da, categoric o scenă ROCK a lipsit multora. Pentru mine e un must. Nu m-am gândit că nu vom găsi reprezentat acest gen muzical atât de iubit.
- Mai mulți artiști live sunt sigură că nu ar dăuna nimănui. Acum a fost prea puțină muzică LIVE și prestații mult prea scurte.
- O grijă mai mare sau un control mai eficient al comercianților – unii chiar au lăsat de dorit în privința calității produselor oferite. Aș putea da nume, dar mă gândesc că poate am fost eu ghinionistă și am nimerit pizza din… pâine pe pâine…
Voi reveni la NOSTALGIA?
Categoric DA. O bilă albă și mie însămi… cumva, rătăcind printre amintiri, m-am reîntregit.
Pentru că Nostalgia e un lux emoțional, un oraș al amintirilor în care te reîntâlnești cu tine. Un oraș care nu există pe hartă, dar pulsează în fiecare inimă care îi trece poarta. Am simțit din nou gustul dimineților fără griji, fiecare pas, fiecare colț, fiecare melodie mi-a reactivat o emoție, o nostalgie. Iar nostalgia creează dependență. Pentru că-ți oferă ș ansa să fii din nou TU, să râzi fără filtru, să iubești clipa, să speri fără teamă…
De acum, de câte ori voi gusta dintr-o ciocolată ROM, voi simți un soi de Nostalgie pentru excursia din care am revenit cu vocea pierdută, părul ud, dar cu inima plină.
