Peter Donegan a crescut într-un univers în care muzica nu era doar un sunet, ci o prezență constantă care i-a modelat copilăria și percepția asupra lumii. Fiul celebrului Lonnie Donegan, unul dintre pionierii muzicii britanice, a trăit în preajma unor artiști legendari precum Eric Clapton sau Joe Cocker, pe care îi vedea, înainte de toate, ca oameni cu vulnerabilități și pasiuni. Deși moștenirea tatălui său i-a oferit oportunități unice, aceasta a venit și cu presiunea de a alege un parcurs muzical. În acest interviu, Peter vorbește despre cum a învățat să transforme numele celebru pe care îl poartă într-un punct de plecare, despre alegerea autentică de a urma propriul drum și despre curajul de a rămâne sincer cu el însuși atât în muzică, cât și în viața personală.
Spune-ne, Peter, cum a fost copilăria ta într-o lume în care muzica nu era doar prezentă, ci parte din viața de zi cu zi?
Muzica nu a fost niciodată un „decor”, ci o stare permanentă. Am crescut cu ea ca limbaj al emoțiilor, nu ca spectacol. Era ceva firesc și prezent în fiecare zi.
Când ai devenit conștient că tatăl tău este mai mult decât „tatăl tău”, că este un nume important în muzică?
Mult mai târziu decât ar crede oamenii. Pentru mine a fost, în primul rând, tatăl meu. Abia în timp am realizat impactul real pe care l-a avut asupra muzicii și cât de mult a însemnat pentru alții.
Aveam aproximativ 12 ani când am stat lângă Brian May din formația Queen, care mi-a spus că el și Eric Clapton au ales să cânte la chitară datorită tatălui meu. Ulterior, am vorbit cu Joe Cocker, care mi-a mărturisit că tatăl meu a fost inspirația lui să devină cântăreț. Lista de artiști pe care i-a inspirat și influențat tatăl meu este imensă.
Care a fost momentul în care ai început să simți că muzica ar putea deveni drumul tău și cât de mult ți-a influențat tatăl tău decizia de a urma o carieră muzicală?
După moartea tatălui meu, a existat o perioadă în care m-am simțit aproape obligat să-i duc muzica mai departe. A fost o zonă în care am rămas blocat, pentru că nu mai era un spațiu de alegere, ci unul de responsabilitate emoțională.
Tatăl meu nu m-a forțat niciodată să urmez o carieră muzicală, însă pierderea lui a creat această presiune interioară. A fost nevoie de timp ca să-mi dau voie să înțeleg că pot merge mai departe ca artist, dar și din punct de vedere personal.
Cum a fost să crești înconjurat de artiști mari, de oameni care au scris istorie în muzică?
Minunat, dar pentru mine, ei au fost oameni înainte de a fi legende. Am văzut vulnerabilitatea și munca din spatele succesului și am învățat că muzica adevărată vine din autenticitate, nu din faimă.
Ai simțit vreodată că trăiești în umbra tatălui tău?
Nu a fost neapărat o umbră, ci o identitate foarte puternică de care era greu să te desprinzi.
Mult timp, lumea m-a privit doar ca „fiul lui Lonnie Donegan”. Eu mi-am dorit și îmi doresc în continuare ca oamenii să mă vadă și să mă audă ca Peter Donegan, cu propria mea voce, propriul drum și propria poveste.
Ce te-a determinat să vii în România?
Viața personală m-a adus aici. M-am mutat în România după ce m-am îndrăgostit! Sunt căsătorit cu o româncă și avem un copil împreună, diagnosticat cu tulburare din spectrul autist. Aici găsim un sprijin mai mare pentru el, iar familia ne este aproape.
România a devenit acasă în mod natural, nu printr-o decizie de carieră.
Cum a fost perioada de adaptare aici și ce ai descoperit despre tine într-un context cultural complet diferit de cel în care ai crescut?
Perioada de adaptare a fost provocatoare, dar extrem de valoroasă. M-a scos din zona de confort și m-a ajutat să mă redescopăr. Am învățat să fiu mai prezent, mai răbdător și mai conectat la ce contează cu adevărat.
Participarea la „Vocea României” a venit într-un moment important al parcursului tău. Ce a însemnat această experiență pentru tine?
Participarea la „Vocea României” a fost un moment de claritate, nu doar o apariție TV. Pentru mine, a fost momentul în care am simțit că pot fi văzut și auzit pentru ceea ce sunt, nu pentru numele pe care îl port.
Cu cine colaborezi în prezent în România și ce fel de proiecte simți că te reprezintă cel mai mult?
Colaborez treptat cu artiști și producători locali ca Zeno Productions și cu managerul și prietenul meu, Daniel Ilie (Varză). Totodată, particip la evenimente care îmi permit să împărtășesc bucuria transmisă prin muzică și să cresc artistic.
Care este stilul tău muzical preferat și ce artiști se regăsesc în playlistul tău?
Ascult muzică în funcție de stare, nu de reguli. Îmi plac piesele care spun o poveste și care transmit emoție reală. Acesta este motivul pentru care am gravitat către blues și country.
În playlistul meu se regăsesc artiști internaționali precum Chris Stapleton, Teddy Swims și Brandi Carlile, dar și muzică alternativă sau indie, genul acela care te prinde fără să îți dai seama.
Ce pasiuni sau hobbyuri te ajută să te deconectezi de la agitația zilnică?
Momentele simple. Îmi place să compun muzică, să mă retrag din zgomot, să petrec timp cu oamenii apropiați, să călătoresc atunci când pot sau, pur și simplu, să mă plimb fără un scop anume. Sunt lucruri mărunte, dar care mă ajută să rămân echilibrat și conectat cu mine și să găsesc inspirație.
Care este frica ta cea mai mare în viața de zi cu zi și cum ai învățat să o gestionezi?
Cred că frica de a dezamăgi, pe mine sau pe cei din jur. Am învățat, însă, că nu poți mulțumi pe toată lumea și că autenticitatea e mai importantă decât perfecțiunea. Acceptarea propriilor limite a fost un pas esențial.
Dacă ai putea să te întâlnești cu Peter de acum zece ani, ce sfat i-ai da despre viață și despre cine să devină ca om, dincolo de carieră?
I-aș spune să aibă mai multă răbdare cu el însuși și să nu își măsoare valoarea doar prin realizări. Să fie sincer, empatic și să nu uite că omul din spatele carierei contează cel mai mult.
Ce surprize pregătești fanilor?
Pregătesc piese noi cu Zeno Productions și managerul meu, Daniel Ilie (Varză). De asemenea, pot spune că urmează proiecte care mă reprezintă mult mai bine și prin care sper să fiu și mai aproape de cei care mă susțin.
