Într-o lume în care gloria sportivă pare să fie scopul suprem, Cătălin Chirilă dezvăluie adevărurile mai profunde din spatele performanței. Într-un interviu exclusiv pentru revista noastră, campionul la kaiac-canoe ne poartă prin călătoria sa de la Sărichioi la competițiile internaționale, explorând nu doar triumfurile, ci și lecțiile dure ale eșecului. Descoperiți povestea unui om care a învățat să îmbrățișeze eșecul ca pe un mentor tăcut, transformând fiecare provocare într-o treaptă spre desăvârșire.
Dincolo de sportivul Cătălin Chirilă, cine este Cătălin, omul?
Cătălin, omul, este un bărbat care a plecat de la o vârstă destul de fragedă din localitatea sa natală, Sărichioi. Această decizie a fost o evadare, pentru că rămăsesem ultimul copil de pe stradă și nu mai aveam cu cine să mă joc, întrucât ceilalți copii erau mai mari decât mine și plecaseră la liceu, la Tulcea. Cred că atunci am căutat pentru prima dată evadarea din localitate și ulterior am conștientizat de fapt că am plecat către o viață cu mai multe oportunități – asta și datorită vieții sportive.
Cum ai început să practici kaiac-canoe?
Am început să practic acest sport în clasa a VIII-a, în urma unei selecții clasice pe care au făcut-o doi antrenori la școala unde învățam. La scurt timp după ce am fost selecționat, am ajuns la Clubul Sportiv Municipal Danubiu din Tulcea, respectiv la Cenaclul Ciuperca, acolo unde am și ieșit prima dată pe apă într-o canoe. A fost locul în care am văzut pentru prima dată ce este sportul și ce urmează să fac în continuare.
Te-ai îndrăgostit imediat de acest sport sau ți-a luat ceva timp să dezvolți o pasiune pentru el?
Nicidecum. A fost un chin pentru mine la început. Eram destul de amotric și îmi era greu inclusiv la alergare, nu mai vorbim despre mersul cu barca. Mi-a fost foarte greu la începutul carierei de sportiv, dar nu doar în primul an, ci până am ajuns la lotul național de juniori, la Pitești. Pot spune că eram destul de netalentat, de aceea, odată cu trecerea timpului, am dezvoltat ideea că doar prin muncă pot reuși să obțin rezultate bune.
Ce ai simțit prima dată când te-ai urcat într-o canoe?
Practic, am simțit lipsă de echilibru, dar am fost printre acei sportivi care reușeau să calce apa cu pagaia, reușind să îmi țin echilibrul mai mult decât ceilalți colegi, însă nu puteam să mă mai întorc la mal. Mai târziu am conștientizat că acela a fost un semn că voi avea o carieră îndelungată în acest sport.
Care sunt primele tale surse de inspirație din lumea sportului și cum ți-au influențat calea în carieră?
Târziu am înțeles ce înseamnă sportul de performanță, ce reprezintă canoe cu adevărat. Asta se întâmpla după ce am ajuns la lotul național de juniori. La început i-am avut ca model pe colegii mai mari, care deja mergeau la competițiile internaționale și câștigau medalii. Îmi doream și eu să fiu unul dintre medaliați, dar până la urmă s-a dovedit a fi doar o chestiune de timp. Prin 2015 am început, ușor-ușor, să-l urmăresc pe domnul Ivan Patzaichin, să înțeleg de fapt în ce direcție duce sportul de performanță. Îl priveam ca pe o legendă și încă nu îndrăzneam să visez să ajung ca dumnealui sau să-l întrec prin rezultate. Pe măsură ce timpul a trecut, am început să urmăresc și alți sportivi mari internaționali care obțineau rezultate și încercam să fac ce făceau și ei.
Drumul de la un tânăr atlet la un concurent olimpic nu este niciodată ușor. Care au fost unele dintre momentele cruciale sau provocările cu care te-ai confruntat pe parcurs?
Pentru mine, lucrurile au decurs destul de lin. Odată cu încheierea junioratului, unde câștigam mai multe medalii decât media juniorilor, am continuat pe acest drum cu rezultate foarte bune. De aceea, nu pot să spun că am avut momente foarte grele în carieră, cel puțin nu până în ultimul an de pregătire, când pe alocuri mi-a fost mai greu să gestionez anumite emoții. Însă, per total, s-a întâmplat totul atât de natural și de frumos, încât nu am simțit trecerea timpului.
A existat vreodată un moment în care te-ai gândit să renunți? Ce te-a motivat să mergi mai departe?
E mult spus că m-am gândit să renunț, dar au existat și momente grele, mai ales când eram la început, la lotul național de juniori. Spun asta pentru că îmi era foarte dificil să țin pasul cu colegii mei mai mari, care deja aveau o măiestrie dezvoltată și o altă valoare sportivă. Pur și simplu, am avut antrenamente la care am plâns, însă de fiecare dată părinții m-au susținut și îmi spuneau că odată ce am pășit pe calea sportului de performanță nu mai există cale de întoarcere, iar acest lucru m-a motivat să continui. În ceea ce privește cariera la seniori, nu pot spune că am avut momente în care mi-am dorit să renunț, pentru că în fiecare an am avut rezultate notabile, iar gustul succesului este foarte plăcut. Nu m-aș putea gândi să renunț atâta timp cât rezultatele pe care le am sunt bune și mă pot cataloga ca fiind în elita mondială.
Cât de importantă a fost familia în cariera ta?
Din păcate, sunt departe de localitatea natală și nu pot fi fizic alături de familia mea, dar sfaturile și sprijinul primit din partea părinților mei au fost principala mea motivație din cariera sportivă.
Ai doborât recordul olimpic la Paris! Care au fost gândurile care ți-au trecut prin minte când ai realizat că ai reușit această performanță incredibilă?
Sincer, nu m-am îmbătat cu apă rece și știam că este un timp oarecare, pentru că aveam cu două secunde mai puțin față de cel mai bun timp pe care l-am atins la Snagov, de aceea nu a însemnat foarte mult pentru mine acel record. Am fost împins de francez care avea galeria în spate și își dorea să facă o cursă rapidă, iar eu trebuia să-l întrec. De acolo acel record olimpic, care ulterior a mai fost doborât de cel care a câștigat finala.
În ciuda doborârii recordului, te-ai confruntat cu o semifinală dificilă. Cum procesezi experiențe atât de contrastante în cadrul aceleiași competiții?
Sunt de părere că, așa cum știu să-mi gestionez emoțiile pozitive atunci când câștig, la fel de bine trebuie să fiu capabil să gestionez și emoțiile mai puțin pozitive. Sunt momente care fac parte din viața sportivă și nu putem fugi de acestea.
Ai vreun ritual anume care te ajută în mod special să treci peste momentele mai puțin plăcute?
Nu cred că am un ritual anume. Încerc să fiu natural, să îmi văd în continuare de treabă atât pe plan profesional, cât și pe cel personal. În ceea ce privește Jocurile Olimpice de la Paris, aceasta este singura competiție de la care m-am întors fără medalie. Acesta este un lucru foarte important pentru mine, pentru că în ultimii ani nu a existat nicio competiție de la care să mă întorc fără medalie. Însă după terminarea Olimpiadei am început imediat pregătirea pentru campionatul mondial și a trebuit să rămân concentrat, să îmi vărs cumva frustrarea la antrenamente.
Cum te pregătești pentru competiții, atât mental, cât și fizic?
Cred că pregătirea vine natural prin antrenamente și prin temele pe care ni le dă domnul antrenor.
Nutriția și recuperarea sunt aspecte esențiale ale vieții unui sportiv. Ne poți spune cum gestionezi aceste aspecte și, eventual, care sunt practicile unice pe care le urmezi?
Din punctul de vedere al nutriției, personal, încerc să rămân cât se poate de profesionist pentru că, din păcate, până în momentul acesta, în stafful meu tehnic nu există un nutriționist care să aibă grijă la alimentația mea. Regimul mi-l gândesc singur în funcție de dificultatea antrenamentelor de pe parcursul unei săptămâni. Dimineața încerc să mănânc ceva ușor, iar la următoarele mese să mă refac cu ajutorul proteinelor și al carbohidraților care nu trebuie să lipsească din alimentație. Încerc să mă autoeduc și din acest punct de vedere.
Mulți oameni văd gloria de a fi un atlet, dar puțini înțeleg greutățile. Care sunt unele dintre cele mai dificile părți ale acestei profesii?
Una dintre cele mai dificile părți ale sportului de performanță o constituie antrenamentele foarte dure, însă un alt aspect greu de gestionat este chiar succesul, medaliile câștigate de-a lungul carierei. De exemplu, o medalie mondială îți oferă aripi, care nu sunt foarte sănătoase pentru performanța sportivă, pentru că succesul obținut ți se poate urca la cap, iar emoțiile sunt greu de gestionat.
Și pentru că ai adus vorba de succes, cum ai defini acest concept? Este vorba despre câștig, dezvoltare personală sau despre cu totul altceva?
Este greu de descris succesul. Pentru mine, personal, medaliile pe care le-am câștigat mi-au deschis multe oportunități, așa că aș putea spune că principalul aspect al succesului este dezvoltarea personală.
Crezi că eșecul este la fel de important ca succesul? Cum te-au modelat eșecurile tale ca atlet și ca persoană? Și cum reușești să le gestionezi?
Cred că eșecurile sunt de zece ori mai importante decât succesul. După Paris, am simțit că tot ce am învățat acolo, energia pe care am avut-o în timpul competiției, oamenii care mi-au rămas în continuare alături reprezintă cele mai puternice lecții. Dintr-o medalie mondială de aur nu am învățat atât de multe lucruri.
Ce lecții ai învățat, mai concret?
Înainte de toate, am tras niște concluzii de care m-am mai lovit, însă am devenit mult mai atent și mai conștient de ele. Mă refer la micile detalii care fac diferența în ceea ce privește marea performanță – și chiar asta am pățit și eu la Olimpiadă. Am ratat un detaliu, precum pregătirea în condiții meteo defavorabile, și acest lucru m-a costat. O altă lecție pe care am învățat-o este că, oricât de puternic ai fi ca sportiv și orice rezultate ai fi avut în trecut, nu te poți pune cu vremea și toți suntem egali în fața naturii.
Spune-ne, cum arată o zi normală din viața ta?
O zi plină, cum o numesc eu, începe la 6 dimineața, iar la 6:30 sunt deja în sala de forță unde fac o sesiune scurtă de stretching, înviorare și mobilitate până pe la ora 7, când merg la micul-dejun. După aceea am o scurtă perioadă de pregătire pentru antrenamentul de la ora 9, care se desfășoară pe apă, dar și o alergare în pădure. După-amiaza mai avem un antrenament în sala de forță, dar și un rulaj pe apă. Seara avem cina și o sesiune de relaxare.
Când nu ai antrenamente, cum te relaxezi? Cum îți găsești liniștea?
În mare parte, sunt la pescuit. Este pasiunea mea principală și încerc să o alimentez cât de des se poate.
Ce planuri ai pentru perioada următoare?
Imediat după ce am trecut linia de finiș după acea cursă de la Paris – care pentru unii a fost o dezamăgire, iar pentru alții, o lecție –, mi-am propus să rămân cu fruntea sus, să stau drept în fața eșecului, pentru că despre asta este sportul. Cu siguranță mă voi pregăti la fel de serios și sper să câștig medalii ca și până acum. Până la urmă despre asta este vorba în viața unui sportiv, despre a lupta pentru medalii. Totodată, mă voi bucura de oportunitatea de a mă plimba și de a vedea lumea.