Eva Nicolescu nu este doar o adolescentă talentată, ci o forță artistică care redefinește ideea de moștenire și libertate creativă. Crescută într-o familie cu rădăcini adânci în artă, Eva a transformat disciplina pianului clasic și curiozitatea timpurie pentru jazz într-o voce autentică, care sfidează limitele genurilor. De la primele improvizații acasă, până la scena internațională de la Vatican, ea își construiește propriul univers muzical, explorând R&B, jazz și alternative, fără să se lase definită de tradiție sau de popularitate. În acest interviu, Eva ne-a condus într-o călătorie muzicală captivantă, unde am descoperit un artist în devenire și am aflat cum pasiunea pentru pian, primele improvizații, experiențele pe marile scene și viața digitală se împletesc pentru a-i contura universul creativ.
Ai început să faci pian de la o vârstă foarte fragedă, iar apoi canto, de la 9 ani. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru muzică și cine te-a sprijinit în parcursul muzical?
Am început pianul clasic pe la 7 ani. Sincer? Nu știu dacă a fost dragoste la prima vedere, ci mai mult o relație complicată. Cred că la început mă simțeam puțin pedepsită, pentru că eu voiam să mă joc, însă trebuia să repet. Dar atunci când reușeam să cânt o piesă grea, eram în al nouălea cer. Îmi plăceau doar piesele rapide, complicate, alea care o speriau pe profesoara mea.
Cantoul a venit mai natural, pe la vârsta de 9 ani. Am început cu muzica pop, dar eu deja ascultam jazz – fără să înțeleg exact ce e, doar simțeam că e „ceva acolo”. Țin minte că aveam 10 ani și căutam pe YouTube „1900’s jazz music”, dansam singură în cameră și inventam linii melodice. Tot timpul am avut tendința să schimb, să improvizez, iar jazzul m-a învățat libertatea.
Cred că toți ne naștem cu un talent, dar nu toți avem și contextul sau curajul să-l punem în practică. Există o zicală mai veche în care mă regăsesc: „Everybody is gifted – but not everyone opens the package”. Eu am avut șansa să pot face asta și sunt recunoscătoare pentru oamenii care m-au sprijinit, mai ales familia mea, care m-a lăsat să descopăr singură cine sunt.
Din clasa a IX-a m-am transferat la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, la secția Canto Jazz, iar acum sunt în clasa a XI-a. Cred că acolo s-au legat toate piesele din puzzle.
Cum au fost primii ani de studiu muzical pentru tine?
Greoi, dar amuzanți, în felul lor. Pianul m-a învățat disciplina, chiar dacă n-aș fi folosit niciodată cuvântul ăsta la 7 ani! (Râde – n.red.) Am avut profesori care m-au făcut să iubesc sunetul curat, corect, dar și profesori care mi-au spus „OK, acum joacă-te”. Și cred că de acolo vine tot: combinația dintre disciplină și nebunie.
Provii dintr-o familie în care arta a fost mereu prezentă. În ce măsură crezi că asta te-a ajutat și în ce măsură ți-ai croit singură drumul?
Da, există ceva artistic în familie. Fratele bunicii mele este marele actor Florin Zamfirescu. De asemenea, și bunica mea este actriță. Mai am și o rudă pictoriță și chiar și sora mea mai mică a jucat într-un film când avea 10 ani.
Cred că moștenirea asta artistică te inspiră, dar nu te definește. Eu am vrut să-mi găsesc propria voce, nu doar să merg pe urmele cuiva.
Ai participat la „Românii au talent” și ai ajuns în semifinală. Ce a însemnat pentru tine experiența aceea?
A fost prima oară când am simțit ce înseamnă cu adevărat scena. Am cântat „Bohemian Rhapsody” – eram obsedată de filmul Queen pe atunci. Mi-am făcut propria versiune, evident.
Țin minte că eram răcită și că, totuși, am urcat acolo cu o energie de „OK, let’s just do this”. Sincer, cred că am avut emoții până am ajuns acasă. Poate și după. Dar a fost un moment care mi-a confirmat că, da, vreau să fac asta.
Anul trecut ai cântat la Concertul de Crăciun de la Vatican, în fața Papei Francisc, participând cu o piesă scrisă de tine. Cum ai trăit momentul?
A fost un concurs internațional de songwriting și piesa mea, „Him”, a fost aleasă. E o piesă despre iubirea în era digitală, despre felul în care totul se simte… distorsionat. Am scris-o când mă gândeam la ideea de dragoste care se pierde între ecrane, like-uri, swipe-uri.
Să o cânt în fața Papei a fost complet ireal. Adică, cine își imaginează că la 16 ani o să cânți piesa ta acolo?… Această experiență m-a făcut să înțeleg că muzica mea chiar poate ajunge undeva și că vreau să spun ceva prin ea.
Deși erai un copil, ai început să scrii versuri de la 12 ani. Ce te-a făcut să treci de la interpret la creator?
La 12 ani am scris prima mea piesă – „Poison”. Am și cântat-o la „Românii au talent”, în semifinală. Nu știam ce fac, sincer. N-am stat să zic „OK, acum scriu un cântec”. Doar am simțit ceva și am scris.
Îmi plăcea să experimentez. Mă jucam cu sunete, idei, înregistram prin casă. Făceam „chestii nebune”: cântam ceva, apoi îl transformam în altceva complet diferit. Nu mă gândeam la structuri, ci la emoție.
Ca songwriter, ce te inspiră atunci când compui?
Emoții, experiențe, concepte diferite. Pot porni de la o frază, o imagine, o conversație întâmplătoare. Mă inspiră și lucrurile mici, aparent banale. Mă uit mult la oameni, la expresii, la felul în care spun ceva fără cuvinte.
Cum ți-ai defini stilul muzical și încotro te îndrepți?
Aș zice că e un mix între R&B alternativ, pop și jazz. Jazzul e cumva în ADN-ul meu, chiar dacă nu cânt doar jazz. Când sunt live, totul devine mult mai liber – improvizez constant.
Compozițiile mele merg mai mult în direcția R&B, alternative, soul. Nu vreau să fiu într-o „cutie muzicală”. Îmi place să explorez, să combin lumi diferite.
Ești activă și pe social media, acolo unde ai fost remarcată de artiști mari. Cum gestionezi partea asta, între influencer și artist?
Social media a devenit o extensie naturală a felului în care mă exprim. Dar mi-a adus și niște momente neașteptate, precum cele când Jason Derulo mi-a dat repost pe TikTok, SZA mi-a dat like pe Instagram și chiar și artiști ca Tyga au ajuns să-mi vadă conținutul și să aprecieze ceea ce fac. Au fost și alți artiști mari, din România și din afară, care m-au remarcat, iar asta m-a făcut să înțeleg cât de departe poate ajunge autenticitatea.
Da, pot să spun că sunt și influencer; îmi place să creez, să comunic, să lucrez cu branduri, dar muzica rămâne centrul universului meu. Tot ce fac acolo, pe TikTok (@evanicolescu_) sau pe Instagram (@evanicolescu_), vine din același loc de expresivitate și curiozitate.
Ai vreun artist preferat sau o colaborare la care visezi?
RAYE, Frank Ocean și Doechii sunt pe lista scurtă. Mi-ar plăcea și o piesă cu Labrinth – are genul ăla de sound cinematic care mă fascinează.
Jazzmeia Horn e și ea printre preferați, pentru că are libertatea aia vocală care m-a făcut să iubesc jazzul.
Pe lângă muzică, ce alte pasiuni ai?
Fashion. Întotdeauna. Îmi place să experimentez, să mă joc cu imaginea, cu estetica. Am avut o perioadă când desenam destul de mult, acum mai rar, dar tot ce ține de arta vizuală mă atrage.
Cum arată viitorul pe care îl visezi?
Simplu: vreau să fac muzică, să o duc cât mai departe și să pot trăi din ea fără să pierd bucuria procesului. Visez la turnee, la oameni care îmi știu versurile pieselor și la alți artiști cu care să creez liber.
Mi-ar plăcea să studiez la ICMP în Londra, pentru că e în zona de songwriting și mi se pare că exact acolo pot să cresc ca artist, să învăț partea tehnică, dar și cum să-mi dezvolt propriul univers muzical.
În rest, vreau doar să continui. Să fac, să greșesc, să învăț și să fiu acolo, în tot haosul frumos al muzicii.
