Speak, pe numele său adevărat Ștefan Sprianu, face parte dintr-o generație de artiști care au crescut în ritmul transformărilor industriei muzicale și au învățat să se reinventeze odată cu ele. De la DJ-ing și producție muzicală la propriile proiecte și colaborări, parcursul său a fost marcat de experimentare, perseverență și o permanentă nevoie de a explora teritorii noi. În rândurile care urmează, l-am descoperit pe Speak, artistul care nu mai caută validarea, ci libertatea de a crea, dar și pe Ștefan, omul din spatele scenei, pentru care autenticitatea ocupă un rol foarte important.
Cine este Speak dincolo de artistul celebru?
Mă văd un om care a avut norocul să trăiască din pasiunea lui. Dincolo de scenă sunt Ștefan: un băiat din Bacău care face muzică din 2007, care râde mult, pune întrebări multe și e curios ca un copil. Mie îmi place să spun că sunt un mesager – iau ce simt și ce văd în jur și dau mai departe, în piese, în glume, în povești. Restul e ambalaj.
Dacă te-ai întoarce pentru o zi la adolescentul care descoperea muzica, ce crezi că l-ar surprinde cel mai mult la omul și artistul care ai devenit astăzi?
Cred că l-ar surprinde liniștea. Adolescentul ăla avea o mie de emoții pe minut și impresia că trebuie să demonstreze ceva tuturor. Omul de azi a înțeles că nu trebuie să demonstreze, ci să împărtășească. Și cred că s-ar bucura enorm să vadă că n-am renunțat, că din toate drumurile încercate, muzica a rămas constantă. Ah, și l-ar amuza teribil că lumea îmi știe numele. Ca și acum, el visa doar să fie lăsat în pace în studio.
Au trecut mulți ani de când ai intrat în industria muzicală. Care este lecția pe care ai învățat-o cel mai greu și pe care astăzi nu ai mai negocia-o pentru nimic?
Răbdarea. Am stat mulți ani în spatele scenei, am produs, am compus, am muncit la proiectele altora și au fost momente în care simțeam că trenul meu nu mai vine. Lecția grea a fost că nu există timp pierdut dacă înveți ceva din el: toți anii ăia „invizibili” sunt, de fapt, fundația a tot ce sunt azi. Iar ce nu aș mai negocia pentru nimic este autenticitatea. Prefer să pierd o oportunitate rămânând eu, decât să câștig una fiind altcineva.
Muzica ta a evoluat constant de-a lungul anilor. Ce simți că ai astăzi în plus ca artist și ce ai ales, în schimb, să lași definitiv în urmă?
În plus am libertate. Nu mai fac muzică cu frică, „oare o să placă, oare prinde?”, ci cu bucurie. Am în plus și experiență: după atâția ani știu de ce funcționează un refren, dar am învățat să las emoția să conducă, nu regula. Ce las definitiv în urmă e nevoia de validare. Cifrele sunt frumoase, dar nu mai sunt busola mea.
În ultima perioadă ai explorat sonorități noi și ai lansat proiecte diferite față de ceea ce publicul era obișnuit să audă de la tine. De ce ai făcut această schimbare?
Nimic din ce fac nu e la întâmplare. Eu m-am îndrăgostit de muzică prin muzica electronică și prin arta DJ-ing-ului; de acolo a pornit tot. Și, dacă asculți cu atenție piesele mele, chiar și pe cele pop, o să găsești mereu ceva din zona aia: un sound, o textură, un vibe. E ADN-ul meu muzical și n-a dispărut niciodată, doar a stat cuminte în fundal. Faptul că anul acesta am lansat cu Ștefania un album complet diferit de tot ce făceam până acum – am mers spre baile funk și K-pop – vine exact din același loc: eu sunt într-o căutare continuă și îmi plac enorm provocările. Nu a fost un calcul, a fost curiozitate pură. Momentul în care intru în studio și nu știu exact ce o să iasă e momentul în care mă simt cel mai viu. Așa că, pentru mine, schimbarea asta nu e o ruptură de ce am fost; e o continuare firească a felului în care am iubit muzica de la bun început.
Ce te inspiră atunci când compui?
Viața, pur și simplu. O conversație în trafic, o glumă cu prietenii, o privire, un gând care nu-mi dă pace să adorm. Cred în inspirația care coboară din cer, dar cel mai mult cred în atenție. Dacă ești atent la oameni și la tine, subiectele sunt peste tot.
Atunci când începi să lucrezi la o piesă nouă, care este primul lucru care apare: emoția, povestea sau sunetul?
La mine, aproape întotdeauna emoția. Vine întâi o stare, un dor, o bucurie, o revoltă și abia apoi caut sunetul care s-o îmbrace și cuvintele care s-o spună. Când pornesc invers, de la sunet, iese ceva corect, dar rece. Piesele mele bune au pornit toate dintr-un moment în care am simțit ceva prea puternic ca să tac.
Care este muzica ta preferată?
Așa cum am zis și mai devreme, prima mea mare dragoste e muzica electronică. Acolo m-am format, în cultura DJ-ing-ului, și tot acolo am învățat cea mai importantă lecție: muzica nu e doar despre ce cânți tu, ci despre ce simt oamenii când o aud. Cum construiești o stare, cum o ții, cum o eliberezi. Un DJ bun e, de fapt, un psiholog cu CD playere. De acolo am rămas cu urechea deschisă la tot: ascult electro, pop, funk, hip-hop, mă interesează orice sună viu și proaspăt, indiferent din ce colț al lumii vine. Așa că nu am un gen preferat, am stări. Sunt zile de beat-uri care te ridică din scaun și zile de piese care te așază pe gânduri. Singurul criteriu care nu se schimbă niciodată: să simt că e făcută din inimă.
Ce piese sau artiști se află în playlistul tău?
O să sune poate ciudat pentru un artist român, dar muzică românească ascult foarte rar – și nu din snobism, ci pentru că trăiesc în ea toată ziua: studioul, demo-urile, proiectele la care lucrez. Când îmi pun căștile pentru mine, urechea mea vrea să evadeze. Așa că playlistul meu e o călătorie prin lume: multă muzică electronică, de la clasicii cu care am crescut până la producători noi pe care îi descopăr săptămânal, apoi baile funk, K-pop, funk, sound-uri care mă surprind și mă inspiră. Ascult muzică și ca fan, dar și ca un mecanic care ridică capota – vreau să înțeleg cum e construită o piesă care mă lovește. Plus, inevitabil, playlistul Ștefaniei, care se aude prin casă vrând-nevrând. Deci s-ar putea spune că am două playlisturi: al meu și al ei.
Se spune că muzica are puterea de a ne vindeca sau de a ne face să retrăim momente din viața noastră. Tu ai o melodie care te ajută? Dacă da, care este aceasta și ce emoții îți trezește?
Da, doar că la mine nu e o singură melodie, e un sertar întreg: muzica ce se auzea în casă când eram mic. Mă întorc instant acolo, la duminicile fără nicio grijă, la părinții tineri… Muzica e cea mai rapidă mașină a timpului pe care o cunosc. De asta o și fac, până la urmă; sper ca piesele mele să devină, pentru cineva, sertarul acela în care se simte în siguranță.
Ai spus de multe ori că autenticitatea este importantă pentru tine. În societatea de astăzi, în care imaginea pare să cântărească uneori mai mult decât conținutul, cât de greu este să rămâi sincer cu tine?
Sincer? Nu mi se pare greu, mi se pare doar obositor pe alocuri, pentru că sinceritatea are un preț pe termen scurt. Dar minciuna are un preț mult mai mare pe termen lung. Eu am ales demult să fiu același om pe scenă, pe internet și în studio. Oamenii simt foarte repede artificialul, chiar dacă nu-l pot numi. Și mai e ceva: imaginea se demodează, conținutul rămâne. Prefer să investesc în ce rămâne.
După toate experiențele pe care le-ai trăit până acum, ce ai înțeles despre tine și nu ai fi putut învăța în niciun alt fel?
Că sunt mai rezistent decât credeam și mai sensibil decât arăt. Că am nevoie de puțini oameni, dar buni. Și că cel mai important dialog al vieții e cel cu tine însuți; dacă acolo e liniște, restul se așază. Astea nu se învață din cărți, se învață din căzături. Din fericire sau din păcate, am avut și încă am porțiile mele.
Ce ai învățat despre succes de când nu te mai definește doar el?
Că succesul e un invitat, nu un membru al familiei: vine, pleacă, uneori se întoarce. Dacă îți construiești identitatea pe el, trăiești mereu cu bagajele făcute. Azi, pentru mine, succes înseamnă să fac muzică fără frică, să-mi văd oamenii sănătoși și să mă recunosc în oglindă. Restul sunt doar statistici.
Ce reprezintă luxul pentru tine?
Timpul. E singurul lux adevărat, pentru că e singurul care nu se mai poate fabrica. O dimineață fără grabă, o cafea dublă, o îmbrățișare a omului drag, libertatea de a spune „nu” – astea sunt, pentru mine, adevăratele obiecte de lux. Îmi plac și lucrurile frumoase, nu sunt ipocrit, dar am observat un lucru: cele care mă fac cu adevărat bogat nu au etichetă.
Ce surprize le pregătești fanilor?
Multe – și exact de-asta nu pot să spun prea mult. Pot să zic doar atât: urmează muzică nouă, în forme în care nu m-au mai văzut, și câteva proiecte la care lucrez de ceva vreme în liniște. Cine mă cunoaște știe regula: când tac mai mult, de fapt lucrez mai mult. Rămâneți aproape; promit că merită!
