Există oameni care pășesc în lumină nu pentru a fi văzuți, ci pentru a înțelege mai bine umbrele din ei înșiși. Adrian Nartea este unul dintre acei actori pentru care drumul spre scenă nu a fost o ambiție, ci o revelație. Fost sportiv de performanță, el și-a învățat lecțiile din confruntarea directă cu efortul, eșecul, asumarea și tăcerea. În spatele figurii carismatice cuceritoare se află un om care practică o formă de luciditate blândă: știe că prezența nu se obține, ci se cultivă, că emoția nu se joacă, ci se trăiește, și că libertatea personală începe acolo unde dispare nevoia de a demonstra. În următoarele rânduri îl descoperim pe Adrian Nartea, omul care a învățat să trăiască autentic chiar și în fața camerei.
Spuneai cândva că actoria nu a fost visul tău dintotdeauna. Ce forță te-a atras, totuși, către această artă a întruchipării și cum s-a transformat ea în vocație?
Așa e! Eu nu am vrut niciodată să mă fac actor. Bineînțeles că atunci când eram mic, ca orice copil, visam să fiu un supererou și toți supereroii erau întruchipați de actori în diferite filme, dar eu niciodată nu m-am gândit că pot să fac asta.
Lucrurile s-au întâmplat încet-încet, în momentul în care cineva m-a remarcat și m-a pus pe podium în calitate de model. De atunci am zis că asta poate fi o sursă ușoară de venit – „easy money”. Și, ușor, ușor, am răspuns pozitiv la orice solicitare de prezentare de modă, ședință foto sau casting pentru reclame. În paralel, însă, îmi vedeam de facultate și de o posibilă carieră în sport sau marketing în Brașov, pentru că, în paralel, eu lucram la promoții și studiam. Dar castingurile au început să devină din ce în ce mai dese și la un moment dat veneam de trei ori pe săptămână la București pentru ele – și nu întâmplător a fost că m-am și mutat în București și am început să lucrez în industria cinematografică luând locul unui amic. Pot spune că atunci am început să cunosc secretele și tainele actoriei. Văzând că am succes prin aspectul meu, am zis că este cazul să investesc și în abilitățile mele actoricești și am început să fac toate cursurile de actorie film pe care le puteam găsi și care nu erau UNATC.
Rolul principal din „Vlad” ți-a redefinit parcursul profesional și te-a adus în centrul atenției publice. Ce ai descoperit despre tine prin acest personaj și cum ți-a schimbat el modul de a privi actoria?
Da, „Vlad” mi-a redefinit parcursul profesional în totalitate. Țin minte că, înainte să fiu ales pentru acest proiect, aveam în plan să ne mutăm la Brașov și să-mi continui cariera de prezentator de evenimente de acolo. Dar lucrurile s-au întâmplat foarte intens și, în cei patru ani în care am filmat acest proiect, pot spune că am făcut patru facultăți cu master cu tot, pentru că am învățat extrem de multe lucruri de la întreaga echipă, de la întregul proiect și de la colegii mei. Și toată experiența asta m-a făcut să-mi dau seama cât de subiectivă poate fi această meserie, cât de frumoasă poate fi. Este normal să fie așa pentru că arta este subiectivă, actoria este terapie și magia se află în ochii privitorului, iar tu ca actor trebuie să faci doar ce ți se cere, să știi textul și să te lași să simți fără să încerci vreodată să arăți. E un paradox, dar așa funcționează.
Ai jucat alături de nume consacrate ale scenei românești. Care a fost lecția de actorie – sau de viață – care te-a marcat cel mai profund în urma acestor colaborări?
Exact asta, ce ziceam mai devreme – am învățat o lecție foarte importantă, și anume că, atunci când vrei să arăți prea multe, ești mult prea conștient de sine, iar asta este moartea credibilității în fața unui spectator sau telespectator. Un actor trebuie să știe textul, să se lase să simtă situația, apelând la experiența personală și la emoțiile personale, și să încerce să nu arate absolut nimic, pentru că odată ce te-ai dus în situația respectivă nu mai trebuie să fii conștient de sine și trebuie să te lași dus de situație și de text, iar magia va prinde viață. Asta este o lecție pe care am învățat-o și pe care o țin la loc de cinste și îmi aduc mereu aminte de ea.
Ai declarat că te simți „ca peștele în apă” pe platourile de filmare. Ce înseamnă, de fapt, pentru tine prezența în fața camerei – un exercițiu de adevăr sau o evadare din realitate?
Ce frumos ai spus-o! Da, pot spune că este ambele. În momentul în care te afli pe un platou de filmare, automat evadezi din realitate, pentru că magia unui platou de filmare este reală. Acolo, ziua se poate transforma în noapte sau noaptea în zi, se poate transforma o după-amiază într-o dimineață sau invers. Este o evadare de la realitatea cotidiană și, în același timp, în această nouă realitate creată sunt exerciții de adevăr, pentru că ceea ce simți și ceea ce spui trebuie să fie adevărat și simțit, altfel se va vedea în ochi. Domnul profesor Ion Cojar, la cursurile căruia am avut onoarea să asist de câteva ori, spunea la un moment dat că sunt „insule de adevăr”. Aici pot completa că sunt insule de adevăr într-o lume ireală, compusă.
Ai fost sportiv de performanță înainte să pășești în lumea actoriei. Cum ți-a modelat sportul felul de a gândi, de a trăi și de a construi personajele pe care le interpretezi?
Păi viața de sportiv mi-a oferit o disciplină și mi-a introdus un virus al efortului, în sensul în care nu pot sta mai mult de două-trei zile fără sport. În plus, asta mi-a oferit o supapă reală prin care să mă detensionez și prin care să rămân sănătos. Consecința acestui lucru este că și fizic sunt prezentabil și atunci asta nu poate decât să ajute în fața camerelor. Totodată, aplic această disciplină și acasă, dar mai ales în meseria de actor, pentru că în proiecte precum „Iubire cu parfum de lavandă”, în care ritmul de filmare este unul extrem de alert, trebuie să fii disciplinat și trebuie să te prezinți cât se poate de pregătit.
Tot sportul de performanță m-a învățat că fiecare eșec nu este decât o altă cărămidă pe care o așez la parcursul și la drumul meu și că nu trebuie să te lași dezamăgit, că trebuie să îți asumi pierderea și să o trăiești maxim două zile. După înfrângere te aduni și mergi mai departe, indiferent că este vorba despre un alt eșec sau succes.
Există o disciplină a corpului în sport și o alta, a emoției, în actorie. Unde simți tu că se întâlnesc și unde se contrazic aceste două lumi?
Încă descopăr această disciplină a emoției. Dacă, în sport, repetiția este mama învățăturii și prin repetiție descoperi măiestria mișcării sau măiestria actului sportiv pe care îl execuți, în disciplina emoției, în momentul în care o exersezi, se stinge, nu mai simți atât de real și devine un exercițiu gol, de suprafață, de grimase… Cu asta sunt eu încă în căutări, pentru că, într-adevăr, metodele prin care îți accesezi emoțiile pentru un anumit rol sau o anumită secvență se pot exersa, dar cel mai valoros moment este atunci când simți pentru prima dată. Acel moment este ideal să îl prinzi pe peliculă. Sau dacă nu, intrăm la 20 de duble și, la un moment dat, tot iese.
Într-o lume în care expunerea publică devine adesea copleșitoare, cum reușești să păstrezi sacralitatea familiei și să fii un soț și un tată prezent, dincolo de scenă și ecran?
Trebuie să fim conștienți că nu le putem avea pe toate și că încercăm să fim de toate tot timpul. Însă, în același timp, este important să îți asumi anumite perioade din viață, chit că este vorba de zile, săptămâni sau luni, în care să prioritizezi una în defavoarea celeilalte. Iar în momentul în care vrei să îți practici meseria și munca te copleșește, iar timpul petrecut acasă este foarte scurt, atunci lucrurile trebuie compensate de către familie și trebuie luate sub formă de „împrumut” pentru momentul în care ești prezent acasă și lași munca pe planul secund. Cred că este un echilibru în a prioritiza timpul și în a-l face de calitate, decât să încerci să le faci pe toate deodată. Bineînțeles, toate astea cu înțelegerea familiei și a colegilor de muncă deopotrivă.
Ce ai învățat despre iubire și răbdare odată cu rolul de tată și cum te-a schimbat această experiență în interiorul tău, ca bărbat?
Eu cred că nu am știut să fiu bărbat decât după ce am devenit tată. Abia atunci simți cât de puternic poți să fii. Când ești singur, vrei să demonstrezi că ești bărbatul alfa, că poți să urci Everestul. Când devii tată, nu mai vrei să demonstrezi nimic, te duci și iei Everestul și îl aduci acasă să se joace copilul cu el. Cam așa am simțit eu, ca bărbat. Acolo e provocarea, să îți lași fetele să îți facă unghiile și să nu ai nicio problemă că uiți și ieși așa pe stradă. Asta înseamnă să fii bărbat, să fii asumat cu ce ești.
Ce te inspiră în momentele de liniște? Ai ritualuri sau ancore personale care te ajută să te reconectezi cu tine însuți?
În momentele de liniște e ușor să te conectezi la tine. E mai greu când liniștea e un lucru rar și asta se întâmplă într-o casă plină de copii. Mai degrabă, provocarea este să te conectezi la tine în momentele mai neliniștite. Când totul este o agitație continuă, secretul este să-ți găsești momente de ancoră în această agitație. Și iată cum traficul și condusul au devenit ceva util și necesar. Dacă, pentru unii, statul în trafic este un stres, pentru alții, inclusiv pentru mine, de cele mai multe ori, reprezintă momente de liniște și de ancoră, mai ales dacă vin cu muzică bună sau un podcast, sau pur și simplu liniște, să pot sta eu cu gândurile mele. Aici e și avantajul filmărilor care se petrec la o oră de București. Am timp zilnic să mă conectez și apoi să mă deconectez de la treabă și stres.
Există o luptă tăcută între ceea ce ești și ceea ce proiectează publicul asupra ta? Cum navighezi între identitatea personală și imaginea publică?
Întotdeauna va fi un contrast și o diferență între personajele pe care le interpretezi și pe care le percepe publicul și propria persoană, dar rar se întâmplă să fie conflict. De obicei, personajele pe care le interpretez sunt cumva o completare a propriei mele personalități și nu fac altceva decât să îmi arate diferite valențe plăcute.
Însă se întâmplă uneori să vrei să ieși dintr-o anumită imagine proiectată prin producțiile cinematografice și atunci trebuie să ai o strategie de marketing personal. Uite un exemplu concret: pentru a ieși puțin din imaginea Vlad, am așteptat ceva timp să nu fac nimic important și am intrat pe TV cu reality-show-ul „Asia Express”, ceea ce a completat imaginea supereroului Vlad în imaginea omului Adrian.
Care este cel mai profund adevăr pe care l-ai descoperit despre tine prin artă – și pe care nu l-ai fi aflat altfel?
Asta este o întrebare profundă. Pot spune că m-am descoperit prin artă, prin actorie mai exact. Pentru că meseria de actor presupune să te pui în pielea altor personaje sau, mai bine spus, să găsești în tine valențe ale personajului pe care trebuie să-l interpretezi și să le aduci la suprafață. Exact ăsta este exercițiul care te ajută să te dezvolți și să-ți dai seama mai bine despre propriul sine și despre ce poți să faci în lumea asta.
Și cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am descoperit este că eu nu trebuie să mă chinui să fiu altcineva chiar dacă interpretez un personaj, ci trebuie să fiu eu în situația în care se află personajul respectiv.
Dincolo de scenă, ce te face să te simți viu? Există un hobby sau o pasiune care îți oferă acel tip de bucurie care nu are legătură cu performanța, ci cu libertatea?
Pe lângă scenă, sunt foarte multe lucruri care mă bucură, pentru că am avut parte de experiențe care m-au făcut să-mi dau seama că este obligatoriu să te bucuri și să te simți viu indiferent ce faci. Șansele ca tu să fii prezent în viața asta, în lumea asta sunt atât de mici, încât nici nu concep să mă simt altfel decât viu și nici nu concep să nu mă bucur pentru fiecare moment pe care mi-l oferă viața.
Dacă ar fi să nu mai faci niciodată actorie, în ce altă formă de expresie ți-ai pune sufletul?
Dacă ar fi să nu mai fac niciodată actorie, cred că m-aș putea exprima prin fotografie sau prin imagini, pentru că-mi place foarte mult să surprind lucruri, locuri, povești, fie că le fotografiez sau că le filmez. Și îmi mai place foarte mult să motivez oamenii să facă lucruri și să îndrăznească – probabil aici intervine pedagogul din mine. Acum, important e să stăpânesc și o materie pe care să o dau mai departe și asta e mai greu acum.
Cum arată pentru tine o zi perfectă, în care ești departe de camere, de roluri și de lume?
Nu pot spune că visez la o zi perfectă, pentru că fiecare zi are particularitatea și șarmul ei, și fiecare zi este o provocare. Iar pentru mine, o zi perfectă înseamnă să existe provocări, înseamnă să existe rutină, să existe iubire și zâmbete. Dacă sunt toate astea într-o formă sau alta, este o zi perfectă. Dar eu nu cred în perfecțiune, ci cred în „aici și acum”. Pentru mine, asta înseamnă perfecțiune indiferent de așteptări.
