Există interviuri care informează și există mărturisiri care rămân cu tine mult timp după ce le-ai citit. Povestea Liviei Gîrboiu este mai mult decât o confesiune despre un episod dificil din viața ei. Este un manifest despre fragilitate, curaj și iubire dusă până la capăt.
Cunoscută publicului ca omul din spatele succesului Cramei Gîrboiu, un nume care a transformat pasiunea pentru vin într-un reper al excelenței românești, Livia a vorbit mereu despre construcție, răbdare și autenticitate. Astăzi însă, la aproape un an de când viața ei a luat o întorsătură neașteptată, a ales să vorbească sincer despre una dintre cele mai grele lupte ale sale: diagnosticul de cancer mamar triplu negativ.
Este un dialog născut din vulnerabilitate autentică, din nevoia de a transforma durerea în sprijin pentru alte femei care poate, chiar acum, se simt singure sau speriate. Dincolo de tratamente, spitale și frici greu de pus în cuvinte, în acest interviu, Livia ne vorbește despre puterea de a merge mai departe atunci când trebuie să te regăsești prin ochii copilului tău, despre feminitate, acceptare și despre speranța care continuă să existe chiar și în cele mai grele momente.
Ce anume te-a făcut să ai curajul de a-ți spune povestea?
În luna mai a anului trecut, în urma unui control de rutină și a unor investigații ulterioare, am fost diagnosticată cu cancer mamar triplu negativ. Din acel moment și până astăzi, întreg parcursul tratamentului m-a adus în fața unor realități cu care nu eram deloc familiarizată. Cred că, într-un fel, curajul de a-mi spune povestea a venit din tot ceea ce am trăit, dar și din ceea ce am căutat pe parcurs. Din nevoia de a înțelege.
M-am regăsit în mărturiile altor femei, în poveștile lor, în acele „wake-up call”-uri pe care au încercat să le transmită mai departe. Și mi-am dat seama cât de mult contează să ai acces la informație reală, sinceră, spusă de cineva care a trecut prin asta.
Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să meargă la control. Sau să nu se mai simtă singură. Și, dacă reușesc asta, atunci știu că a meritat.
Privind înapoi, a existat o perioadă în care ai simțit că ceva se schimbă, chiar dacă nu era ușor de definit?
Eu nu am avut niciun simptom. Nimic care să-mi dea de bănuit, nimic care să mă oprească și să mă facă să spun: „Ceva nu e în regulă”. Și tocmai de aceea, nu pot să subliniez suficient cât de importante sunt screeningurile și investigațiile anuale. Ele pot face diferența între un diagnostic descoperit prea târziu și unul depistat la timp, care, în multe cazuri, îți poate salva viața.
Pentru mine, controalele făcute la timp au fost esențiale. Și cred cu tărie că prevenția și monitorizarea constantă îți pot crește enorm șansele de supraviețuire atunci când apare o problemă.
Cum a decurs procesul de diagnosticare și care a fost primul gând pe care l-ai avut atunci când ai aflat verdictul?
Am început cu o ecografie mamară, unde au apărut primele semne de întrebare. Mi-am dorit și o a doua opinie, iar specialistul mi-a recomandat biopsia pentru o formațiune clasificată BI-RADS 4C. Diagnosticul nu a întârziat: carcinom mamar invaziv, de tip triplu negativ.
Primul meu gând s-a îndreptat către copilul meu. Cred că, undeva în sufletul meu, am avut și o ceartă cu Dumnezeu. Îi reproșam, în felul meu, de ce ar vrea să-mi lase copilul singur.
Șocul vine și din faptul că nu crezi că ți se poate întâmpla ție. Duceam un stil de viață sănătos, nu aveam simptome și nici istoric în familie, iar asta îți dă, în mod fals, sentimentul că ești protejat.
După revoltă, vine acceptarea. Momentul în care înțelegi că există tratament și că lupta asta are șanse reale de câștig.
A fost un moment greu, foarte greu… dar și unul care m-a schimbat profund.
Cum îți afectează un astfel de diagnostic viața?
Cu siguranță este un moment T0. Un punct de reset. Viața ta se reorganizează complet în jurul unui singur obiectiv: vindecarea. Programul devine unul strict, plin de investigații, vizite la medici și perioade de spitalizare. Înveți foarte repede că vindecarea se construiește pas cu pas și că ai nevoie de răbdare, disciplină și încredere în oamenii în mâinile cărora îți lași viața.
Îmi amintesc că părinții mei mi-au spus la un moment dat: „Încearcă să ștergi anul acesta din viața ta”. Sună dur, dar, în același timp, îți oferă un reper și ideea că este o etapă prin care treci și pe care, la un moment dat, o lași în urmă.
După acel moment, cum ai reușit să te aduni și să mergi mai departe? Care au fost primii pași concreți pe care i-ai făcut după diagnostic?
Este foarte greu să pleci dintr-un cabinet cu fișa medicală în mână, să te uiți la tine și să te vezi perfect funcțional și, în același timp, să știi că urmează să începi un tratament greu, pentru că, de fapt, ești bolnav.
Odată ce reușești să accepți diagnosticul și să înțelegi că problema ta are o soluție reală, începi, ușor-ușor, să te aduni. Cred că este esențial să te informezi corect, să îți alegi medicii în care ai încredere și să începi tratamentul fără amânare. Și consider absolut normal să ceri și o a doua părere. În astfel de momente, nu contează doar reputația medicului, ci mai ales să ai lângă tine oameni empatici, disponibili și răbdători, care să-ți explice ce se întâmplă și să îți dea sentimentul că nu treci singur prin tot procesul.
Cred că psihicul percepe acest proces ca pe o formă de agresiune de sine. Și asta este foarte real. Este ceva ce aș vrea să le spun celor care sunt la început de drum: este normal să simți asta.
Primii pași, inclusiv cei care țin de schimbările fizice, sunt, de fapt, un travaliu interior. Un proces în care e important să nu te izolezi. Să te sprijini pe cei apropiați, să vorbești, să îți dai voie să ceri ajutor.
Ce a fost cel mai greu de dus în această perioadă și ce anume te-a pus la încercare cel mai mult – partea fizică sau cea psihică?
Amândouă. Nu cred că există un „clasament” între partea fizică și cea psihică. Sigur, corpul începe să reacționeze la chimioterapie, apar schimbări estetice, îți scade tonusul, iar psihicul le resimte pe toate. Dar, sincer, cred că partea fizică este cea pe care organismul reușește, într-un fel sau altul, să o ducă. Corpul este construit să se adapteze.
Pentru mine, momentele grele au fost cele în care trebuia să mă văd prin ochii copilului meu. Când vine un copil de 6 ani și te întreabă: „De ce îți este rău?”, „De ce nu mai ai păr?”, „Iar pleci la spital, mama?”… acolo începe, cred, partea cu adevărat greu de dus. Îi vezi privirea speriată și întrebătoare și încerci, în ritmul lui, să explici ceva ce nici tu, ca adult, nu poți înțelege pe deplin – de ce se „stinge” mama. Elena mea a fost tare curajoasă!
Poți procesa mai ușor propria durere decât durerea copilului tău. Cred că atunci am simțit cu adevărat gravitatea situației – prin prisma copilului meu, pentru că în ochii ei am văzut frică reală.
Cum s-a schimbat relația cu propriul corp în această perioadă? Ai simțit vreodată că boala îți redefinește feminitatea?
Este foarte ușor să uiți cine ești, pentru că tot ceea ce te definea înainte de diagnostic pare că dispare. Viața ta, așa cum o știai, se oprește brusc. Într-un timp foarte scurt trebuie să procesezi și să accepți lucruri grele: corpul tău începe să se transforme, părul, care pentru multe dintre noi este o parte a feminității, se pierde, iar, poate cel mai greu, ajungi în punctul în care știi că îți poți pierde sânii.
Eu nu am simțit nevoia să ascund schimbările prin care treceam. Nu am purtat nici măcar o zi perucă, pentru că nu am vrut să-mi ascund nici boala, nici suferința. Pentru mine, a fost parte din acceptare. Mi-am asumat inclusiv toate privirile lungi de milă pe care le-am primit din plin. La început mă deranjau, pentru că simțeam că oamenii nu mai văd omul din fața lor, ci doar boala. Dar, în timp, am ajuns să nu le mai observ. Devenisem imună la ele pentru că am refuzat să mă las definită de privirile altora.
Există momente în care simți că diagnosticul de cancer îți redefinește sau chiar îți răpește feminitatea. Dar, pas cu pas, înveți că feminitatea nu stă doar în lucrurile vizibile și că perioada aceasta, oricât de grea și intensă ar fi, este totuși una trecătoare.
Mulți oameni asociază cancerul cu pierderea identității. Cum ai reușit să nu te pierzi pe tine în tot acest proces?
Cea mai mare frică a unei femei, în momentul în care primește un astfel de diagnostic, este să știe că există posibilitatea să-și piardă sânii. Da, există frica legată de viață, de ce urmează, de necunoscut, dar gândul că poți supraviețui și totuși să pierzi o parte atât de importantă din feminitatea și identitatea ta este foarte greu de dus.
Pentru mine, asta a fost poate partea cea mai grea din punct de vedere psihic din tot procesul. Pentru că sânii nu țin doar de aspectul fizic. Țin de felul în care te vezi ca femeie, de încrederea ta, de energia ta feminină. Și cred că foarte multe femei simt asta, chiar dacă nu se vorbește atât de des despre acest lucru.
Am știut care este riscul încă de la început și, după tot tratamentul prin care am trecut, am ajuns în punctul în care am înțeles că mastectomia este singura decizie care îmi poate aduce liniște pentru tot restul vieții. A fost o alegere extrem de grea, dar astăzi pot spune sincer că a fost cea mai bună decizie pentru mine.
Există încă ideea că „nu mi se poate întâmpla mie”. Ce le-ai spune femeilor care amână controalele sau ignoră semnele?
Frica de acest diagnostic este atât de mare, încât mulți oameni aleg, conștient sau nu, „să nu afle”. Și da, pot confirma: chiar nu crezi că ți se poate întâmpla ție. Crești auzind tot felul de mituri: că dacă alăptezi ești protejată, că dacă nu ai istoric în familie nu ai motive de îngrijorare sau că un stil de viață sănătos te pune complet la adăpost.
Din păcate, realitatea este mult mai dură și cancerul nu ține cont de aceste lucruri. Nu iartă pe nimeni. Tocmai de aceea, mesajul meu este cât se poate de simplu și direct: mergeți și faceți-vă controalele anuale. Screeningul nu este opțional, este esențial.
Cât de importante sunt, în realitate, prevenția și screeningul și de ce crezi că încă sunt amânate atât de des?
Sunt, fără exagerare, cele mai importante. Prevenția și screeningul pot face diferența între viață și moarte.
Din păcate, în România nu există încă o cultură reală a controalelor regulate și nici suficientă educație în direcția prevenției. De foarte multe ori, inițiativa rămâne exclusiv la nivel personal.
Fără monitorizare atentă și constantă, ajungem în situații grave, iar statisticile, din păcate, confirmă acest lucru. În lipsa unui sistem care să încurajeze activ prevenția, responsabilitatea rămâne, în mare parte, la fiecare dintre noi.
Se vorbește tot mai mult despre cancerul genetic sau ereditar. Crezi că există suficientă informare în această direcție? Și cât de mult ar trebui să ne preocupe acest aspect?
Mă consider o persoană informată, dar, chiar și așa, nu aveam cunoștințe reale despre componenta genetică a cancerului de sân, mai ales că în familia noastră nu existaseră astfel de cazuri. După biopsie, unul dintre pașii esențiali a fost screeningul genetic din sânge, iar atunci am înțeles cât de important este, pentru că tratamentul și deciziile medicale sunt influențate direct de acest rezultat.
Eu am descoperit mutația PALB2 pe linie maternă, o genă asociată cu risc crescut de cancer mamar, asemănătoare cunoscutei BRCA2. Din acel moment, lucrurile au început să capete sens: am înțeles cauza, riscurile și am avut o direcție clară de tratament. Acesta a fost și motivul pentru care am ales ulterior dubla mastectomie cu reconstrucție, având un risc foarte mare de a dezvolta o tumoră și la sânul sănătos.
De aceea, cred că se vorbește încă prea puțin despre testarea genetică. Nu este ceva care trebuie să sperie, ci o informație care îți poate oferi claritate, control și șansa de a lua cele mai bune decizii pentru sănătatea ta.
Dacă ar fi să privești această experiență dintr-o perspectivă mai largă, ce te-a învățat despre viață?
Atunci când treci printr-o experiență ca asta – de la diagnostic, la tratament, la vindecare – începi să vezi viața complet diferit. Începi să trăiești mult mai prezent și să înțelegi că, de fapt, viața este făcută din momente foarte simple.
Și, în final, ce este viața fără familie și fără prieteni?… Boala m-a făcut să înțeleg cât de puține lucruri contează cu adevărat și cât de mult sens primesc toate prin oamenii pe care îi iubești. Iar paradoxul este că, exact atunci când crezi că ai înțeles mai multe despre viață, îți dai seama, de fapt, cât de puțin știi.
Există și o parte luminoasă a acestei experiențe?
Ce ți-a adus bun, neașteptat, acest drum dificil?
Am cunoscut o altă lume. Am întâlnit oameni extraordinari, iar asta cred că este poate cel mai mare câștig. Oameni cu o forță și o lumină greu de explicat, care m-au inspirat profund.
Am învățat răbdarea, din toate punctele de vedere. Am învățat să îmi iubesc corpul mai mult ca niciodată, pentru că el m-a susținut prin toată această experiență.
M-am apropiat enorm de familie, care mi-a fost alături necondiționat. Și, într-un fel, mi-am redescoperit prietenii adevărați. Pentru că, da… multă lume dispare. Probabil din frică sau din neputință.
Un astfel de diagnostic îți schimbă complet scara de valori. Și poate aveam nevoie de această experiență ca să ajung să-mi doresc să schimb ceva real în ritmul meu de viață. Și ajung din nou la Elena, draga mea Elena! Îmi doresc să petrec o viață întreagă alături de ea.
Ce le transmiți femeilor care trec acum printr-un diagnostic similar și simt că le fuge pământul de sub picioare?
Primul lucru pe care vreau să-l spun este acesta: diagnosticul nu înseamnă sfârșitul. Chiar dacă în momentul acela simți că îți fuge pământul de sub picioare, să știi că există drum după șoc, după frică și după disperare.
Vor fi zile grele. Vor fi momente în care vei plânge, te vei revolta și nu te vei mai recunoaște. Dă-ți voie să simți tot. Nu trebuie să fii mereu puternică. Dar nu renunța la tine și nu renunța la tratament. Medicina a evoluat enorm, iar astăzi există șanse reale de vindecare. Corpul tău știe să lupte chiar și atunci când mintea ta a obosit.
Înconjoară-te de oameni care te țin în picioare, ai încredere în medicii tăi și mergi înainte pas cu pas, chiar și atunci când simți că nu mai poți.
Și, oricât de imposibil pare acum, să nu uiți că aceasta este doar o etapă din viața ta. Grea, nedreaptă și dureroasă… dar o etapă. Iar dincolo de ea există din nou viață, planuri, liniște și bucurie. Ai toată viața înainte.
Interviu realizat de: Andrada Arsenie
Foto: Marius Bărăgan
Styling: Rosalie Kanda
Make-up artist: Ana-Maria Barbu
Hairstylist: Silviu Iuga, Le Grand Concept
Ținută copertă: Maria Lucia Hohan
