Dr. Delia Thiess

Creatoarea de frumos

Scris de Ruxandra Tudor
Publicat la data de: 21-11-2019

în: Cover

O zi toridă de august pârguit a fost momentul în care ne-am dat întâlnire cu Delia Thiess. Din traficul infernal al Capitalei, am intrat pe o străduță umbrită, cu iz burghez și grădini înecate în vegetație. Acolo am găsit clinica Dr. Delia Thiess și, între noi fie vorba, am remarcat că pe ușă tocmai ieșea, zâmbind, o celebritate pe care o vedem des la televizor. Am zâmbit și eu, iar odată intrată în clinică am simțit că energiile bune încep să se alinieze și că haosul Capitalei se estompează. Decorul minimalist, pozitiv, de foarte bun gust. Lumânarea aprinsă și aranjamentul floral. Blândețea personalului. Toate au alcătuit o pauză binevenită de la tumultul cotidian.

Delia Thiess este cea care leagă toate aceste elemente, ea imprimă ADN-ul locului. Îi intuiesc silueta gingașă prin uniforma neagră de medic (atipică alegere, dar interesantă) și mă fascinează fluiditatea mișcărilor sale, aura pe care o creează în jurul său. Nu e ceva studiat, nici nu cred că poți învăța așa ceva. Și, ca la orice primă întâlnire, aștept acea chimie care e sau nu e. A fost. Dar cel mai surprinzător mi s-a părut să găsesc în medicul cu un pedigree profesional intimidant un om cald, natural, pasionat și profund. Delia Thiess a reușit să facă din viața sa o poveste de succes indiferent din ce unghi privești lucrurile, iar disciplina și pofta de cunoaștere i-au dat o coloană vertebrală de admirat, pe care o dublează un simț spiritual rafinat și multă, foarte multă empatie. 

Care a fost primul lucru sau gând care te-a făcut să zâmbești azi?
Interviul pe care îl facem acum. Este, aș putea să spun, o oportunitate, dar mai ales o ambiție a mea să depășesc faptul că nu îmi place să mă expun public. Lucrul acesta vine datorită evoluției mele care îmi dă încredere să vorbesc deschis. Altfel, ușile mele sunt de regulă închise.

Te-ai defini ca o solitară sociabilă?
Exact. Apropiații știu că în general nu îmi place să fiu văzută, să mă afișez. Când cineva vrea să mă vadă, vine la mine, nu mă duc eu.

Ce te-ar fi făcut să zâmbești acum 20 de ani?
Evoluția, învățarea zilnică în meseria mea. Terminasem școala, dar aveam specializări acum 20 de ani. Nici nu știu dacă 20 de ani este mult sau puțin, timpul este relativ. Însă cert este că aveam și atunci bucuria de a învăța, bucurie pe care o păstrez și azi.

Ce te bucura cel mai mult când erai copil?
Mă bucura să merg la școală. Am fost un copil căruia îi plăcea să afle, să cunoască. Cum pe atunci nu aveam internet, sursele de învățare și informare erau școala, biblioteca și cărțile.

Nu percepeai școala ca pe un loc plictisitor?
În anii mici, mergeam la școală fără să fiu conștientă, evident, că învăț. Au fost anii de formare. Însă la gimnaziu și la liceu, lucrurile s-au schimbat. Îmi plăcea să cunosc lucruri noi. Eram pasionată de științele exacte, care merg pe linie dreaptă, fără înflorituri. Iar bucuria mea zilnică era să aflu ceva nou, să acumulez cunoștințe.

Oare ce ne face să ne schimbăm perspectiva de-a lungul timpului?
Viața. Atât în sens bun, cât și în sens negativ. Sensul bun este, pentru mine, stabilitatea vieții. O caut în familie, dar și în societate. Există un cumul care alcătuiește stabilitatea ta personală, iar eu sunt un om stabil. Îmi place să rămân pe bucățica mea atât în job, cât și în familie. Aș spune că mă caracterizează în egală măsură stabilitatea și verticalitatea.

Revenind acolo, la anii copilăriei, cum te-ai apropiat de domeniul medicinei?
A fost simplu. Am trăit cu un chirurg plastician în casă, tatăl meu. De la 5 ani mi-a permis să intru în sala de operații cu el, iar contravizita de la ora 17 era o revelație. Să văd pacienții. Să cunosc, să aflu. Îmi dau lacrimile pentru că, deși tatăl meu încă există, îi datorez faptul că m-a format. Și m-a format frumos.

Ai știut de la bun început care va fi drumul tău profesional?
În viața mea, au existat încă de la început două răspunsuri extrem de concrete. La 2 ani și 8 luni, mama m-a întrebat pe cine iubesc mai mult. Îmi povestea că i-am spus: „Mama, te rog nu te supăra…”. Deci și-a dat seama că am cu tatăl meu o relație mai specială decât cu ea. Apoi, tot până în 3 ani, o prietenă de familie m-a întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare și i-am răspuns: „Este ilogic să mă întrebați, nu pot fi decât doctor”.

Dar dacă ar fi fost să faci altceva…?
Aș fi făcut ceva pe design interior. Acum, în 2019, toată lumea se crede designer, dar pe atunci erau puțini oameni care intuiau că există și estetica unui altfel de design decât cel vestimentar. Pe mine mă atrăgea să fac machete folosind figurine. Îmi alegeam o temă, de exemplu jungla, și apoi cream pe baza ei machete. Eram un copil tipicar, concentrat.

Acum îmbini medicina cu simțul estetic.
Exact. Medicina a fost domeniul în care m-a inițiat tatăl meu și în care, mai apoi, am vrut să exist. Tatăl meu fiind chirurg, mi-aș fi dorit să merg și eu pe chirurgie, însă mama mi-a spus că trebuie să am și o familie.

Îi dai dreptate?
Da, am reușit să le fac pe toate. Am doi copii, am familie, am carieră. Mulțumesc Divinității pentru toate aceste oportunități, însă cred că am fost și foarte puternică, așa am reușit să îmi realizez visul. Am fost un copil care nu a ieșit din tiparele vremurilor lui, însă mie mi-a plăcut real să învăț, nu am fost canalizată din exterior și nu cred, în general, că poți obliga o persoană să devină ceva ce nu îi este scris să devină.

Medicina are o latură nobilă care atrage, însă implică și o muncă asiduă. Care sunt premizele de la care pornește un viitor medic de succes?
Eu am doi copii și nu au nici în clin, nici în mânecă cu medicina. Ca să faci medicină, trebuie să îți impui reguli, disciplină. Este o meserie care vine cu riscurile ei, orice ramură ai alege. Dacă prescrii un medicament greșit, pot exista repercusiuni grave. Mie îmi place să risc, aleg drumul mai presărat cu provocări și cred că acest apetit pentru risc, pentru inovație și pentru studiu m-a adus la nivelul la care sunt azi. Un medic de succes trebuie să fie făcut pentru așa ceva. La mine a fost ușor datorită tatălui meu. Am văzut la el și frumusețea meseriei, dar și dificultățile cu care vine. El a făcut chirurgie generală, dar și chirurgie plastică pe arși. Am lucrat mult pe arși, pe atunci. Era „munca mea patriotică”. Aș spune, acum, că pentru medicină trebuie să ai har, să simți. Iată, în operații se întâmplă să deschizi pacientul fără să știi ce găsești, iar ca să fii pregătit pentru orice, trebuie să îmbini intuiția cu studiul și practica.

Asiaticii spun că, dacă ai norocul să faci ceea ce îți place, nu vei munci nicio zi din viața ta. Ai avut acest noroc?
Da, eu nu muncesc, fac totul din pasiune. Când vin la clinică, îmi iau gura zilnică de oxigen. Nu e rutină, fiecare pacient este o nouă provocare, este ca și cum aș deschide un dar în fiecare zi.

Cum definești pasiunea? Este un motor care te hrănește sau o obsesie care te consumă?
Pasiunea te hrănește. Dar te și consumă, e adevărat. Fără consum, niciun motor nu merge. Cu cât ai o mașină mai scumpă, un Mercedes AMG 63, de exemplu – și acum fac referire la pasiunile fiului meu –,
normal că puterea mașinii va mânca mai multă benzină. Dar nu mai vorbim de consum, pentru că ți-l asumi a priori atunci când există pasiune.

Care simți că este rolul tău aici, pe Pământ? Îl cauți, îl intuiești, îl lași să vină spre tine?
Eu cred că venim cu un rol limpede. Al meu este să creez frumusețe și să fiu mamă. Partea de estetică pe care o fac m-a împins pe principiul de a crea frumosul în jurul meu.

Dar cine stabilește criteriile estetice? Al cui este acest „frumos”?
Fiecare om este creat într-un fel unic, chiar dacă noi toți avem două mâini, două picioare, un nas, o gură. Suntem total diferiți și frumoși în moduri diferite. Privirile celor din jur ne percep în mod diferit. Sunt convinsă că, de exemplu, ceea ce ție ți se poate părea frumos, mie ar putea să îmi spună ceva diferit și îți pot da argumente pentru modul în care percep eu frumosul. A crea frumos înseamnă, în medicina estetică, a crea frumos atât prin ochii mei, cât și prin ochii pacienților mei. Frumosul se creează în doi, se împletesc viziunile estetice și se ajustează pentru echilibrul ideal. Fizionomia este a fiecăruia, unghiurile, mișcările corpului ne dau individualitate.

Când privești un chip, îl sculptezi din priviri?
Da, mă gândesc ce aș putea să fac, să creez, dar principiul meu este că imperfecțiunea creează perfecțiune. Nu este utopie, este adevăr. Multe persoane vin și se plâng, să zicem, de asimetrii la nivel de dantură, însă nu realizează că asta le dă farmec. Unicitate. Mie nu îmi plac dinții „gard”, cei perfect aliniați, de exemplu. Îmi plac dinții incongruenți, strâmbi, îmi place un zâmbet condimentat cu o ocluzie și s-ar putea ca unii cititori să își spună că sunt nebună că spun asta, dar îmi place tot ce este uman.

În medicină, învățarea este un proces continuu. Crezi că evoluția unei persoane trebuie cultivată chiar și după ce a ajuns acolo unde și-a propus inițial?
Categoric. Tot timpul înveți, participi la cursuri. Asta se întâmplă pentru că medicina evoluează și trebuie să fii în trend. Indiferent dacă vei folosi sau nu acele proceduri, ai datoria să știi ce este nou. Investesc în cunoașterea mea major, merg la cursuri, am făcut mastere în străinătate. Și asta în afară de specializările pe care le văd ca pe niște simple patalamale. Adevărata cunoaștere o faci singur, pe cont propriu. În medicină, dacă ai un mentor bun, trebuie să furi meserie de la el. Așa cum ucenicul unui croitor fură meserie, așa face și un medic tânăr. Mentorul meu este tata, pe plastică, el mi-a dat oportunitatea de a face urgențe, de a intra în gărzi, a format un om așa cum ar trebui formați toți medicii. În sistemul nostru românesc, avem nevoie de mai mulți oameni care să dea mai departe informația, de mai mult timp investit în generațiile de medici care urmează și de mai puține orgolii. Trebuie să întrebi când nu ai răspuns și să ai cine să îți răspundă. De exemplu, tatăl meu, la 80 de ani, încă este dispus să dea sfaturi medicilor care îi cer sprijinul. În medicină nu trebuie să ai orgolii, ci dorință de învățare.

Tu ești un mentor bun? Ai răbdare?
Da, am răbdare și am crescut doi medici. Le-am dat din cunoștințele mele, dar tinerii cad uneori în capcana de a crede că totul este comercial. La mine nu funcționează lucrurile așa. Îmbinăm cele două dimensiuni, evident. Nu suntem în Evul Mediu, nu muncim pe troc, trebuie să avem o continuitate a dimensiunii financiare pentru că din asta trăim. Însă nu punem banii mai sus decât meseria. Îmi amintesc că atunci când lucram ca stomatolog, la noi se lucra doar cu xilină și adrenalină. Nu se găseau carpule pentru anestezie, iar eu mi le cumpăram din Germania, pe banii mei. Pentru mine, era important să văd că pacienții mei nu suferă. Nu suport durerea la pacienți, mă gândesc că suntem atât de tracasați zi de zi, încât nu se justifică să mai vii și la medic să te doară. Era implicarea mea care nu ținea decât de valorile mele interioare și atunci mi se părea just să fac rost de acel echipament. Pentru mine, nu prima dimensiunea financiară nici atunci, nici acum.

Cum s-a născut clinica Dr. Delia Thiess?
Am avut multe clinici, dar am decis să îmi poarte numele pentru că eu cred că omul sfințește locul. Am evitat denumiri comerciale și mi-am asumat propriul nume. Am considerat că dacă eu am creat acest om, pe mine, eu sunt resursa mea principală și, indiferent unde aș fi, mă am pe mine și ceea ce știu să fac. Desigur, am alături de mine echipa căreia îi mulțumesc și îi sunt recunoscătoare. Dar eu sunt forța mea. Nu am simțit nevoia să am un partener, pacienții vin aici pentru mine și pentru cei care lucrează alături de mine. Ne completăm pentru că fiecare medic face alte manopere. Am vrut să am o clinică, dacă vrei, „compactă” și atunci am împletit mai multe ramuri. Avem chirurgie buco-maxilo-facială, estetică, chirurgie reconstructivă și dermatologie. Patru medici suntem în total, fiecare cu partea sa.

Ce simți că faci diferit față de alte clinici de profil?
Nu cred că fac ceva diferit de alte clinici. Însă cred că pacienții ne aleg pentru calitățile umane, pentru felul în care simțim lucrurile. Profesionalismul este implicit de la un anumit nivel în sus, iar noi le oferim pacienților nu doar excelență în medicină, ci și simț de răspundere. Eu nu gândesc lucrurile doar din perspectivă comercială și pacienții simt asta. Cum spuneam, profesionalism există la toți medicii buni. Dar eu empatizez cu oamenii. Am făcut multă medicină. Am început cu stomatologia, am continuat cu patru ani de medicină generală și m-am specializat în injectologie la Lausanne. Apoi, în țară, m-am luptat mult să fie agreată această specializare. Injectologia se bazează pe fillere, eu nu tai. Am făcut specializarea la Lausanne pentru că la noi nu se știa de această procedură și mi-am acreditat diploma. Este un procedeu mult mai puțin invaziv, cu rezultate spectaculoase. Consider că este loc sub soare pentru toată lumea, așa că mă bucur pur și simplu că pot oferi o alternativă la alte proceduri.

Care sunt terapiile care te-au uimit cel mai tare?
Acum 12 ani, când am fost la Lausanne, am adus în țară terapia „platelet-rich plasma”. Pe atunci, era o noutate absolută și iată că acum se face peste tot. Este celebra „terapie vampir” a lui Kim Kardashian. Pe atunci, însă, nu știa nimeni despre ce e vorba. Eu ajunsesem la Lausanne să studiez stomatologie întrucât mama suferea de parodontoză și visul meu a fost ca mama să își păstreze dantura. Am reușit să îmi îndeplinesc dorința într-o oarecare măsură doar pentru că s-a intervenit târziu, însă atunci am studiat terapia „platelet-rich plasma” aplicată în stomatologie. Mentorul meu de acolo m-a întrebat, la un moment dat, dacă nu mă tentează să o transpun în estetică. Așa am început eu, și țineți cont că pe atunci nici nu prea se auzise în țară de acid hialuronic. La întoarcerea în România, m-am apucat de această terapie și îmi amintesc că nimeni nu înțelegea nimic din ceea ce propuneam. Am avut segmentul meu de pacienți tratați pe banii mei, cu kit-urile pe care le cumpăram din Elveția. Acum le aduce o firmă, aș fi putut să o fac eu, însă nu am stofă de importator. Am muncit mult pentru a implementa terapia și a o face cunoscută, apoi a devenit foarte populară. Am fost prima, dar mă bucur că s-a răspândit pentru că asta înseamnă evoluție. Și da, am făcut multă cercetare, însă nu aplic tot ceea ce învăț. Este firesc, trebuie să faci o selecție, să ții cont de trenduri, de ceea ce vrea piața. România este o țară destul de reticentă la nou.

Există o împlinire sufletească cu care pleci acasă după o zi la clinică?
Maximă! Înmagazinez energia pozitivă a pacienților mei, mă hrănește să văd că, dacă vin încărcați negativ, pleacă fericiți și mulțumiți. Desigur, la o plajă de zece pacienți, există unul care nu este mulțumit. Eu sunt o perfecționistă când e vorba de meserie și de notorietate, iar când apar situații de acest fel, prefer să le rezolv imediat. Mă afectează un pacient nemulțumit, nu îmi este indiferent!

Îți lași munca aici sau o iei cu tine? Cum este Delia acasă?
Când plec de aici, închid munca în clinică și sunt altcineva acasă. Acolo sunt un om ca toți oamenii. Sunt mamă, soție, gospodină nu prea sunt, ce-i drept, dar îmi fac treburile firești în casă. Mănânc cu soțul meu, de obicei, gătesc din când în când sau gătește el (știu, sunt o norocoasă!), ne uităm la Netflix și bem un pahar de vin împreună, seara, fără să aducem în discuție munca. Avem spațiul nostru personal unde nu pot intra factorii externi. Ascultăm muzică, preferăm soul sau jazz (Frank Sinatra), înconjurați de lumânări parfumate. Sunt mamă pentru copiii mei, pe care îi divinizez. Încercăm să petrecem cât de mult timp putem împreună. Plecăm în vacanțe cu toții destul de des și sunt norocoasă că suntem uniți.

Ce fel de mamă ești?
Sunt o mamă care le dă copiilor ei libertate. Nu au restricții, îi previn asupra consecințelor în cazul în care fac ceva, iar dacă totuși fac acel lucru, atunci îi asigur că pot veni la mine și că există soluții pentru orice. Singurul lucru ireversibil este moartea. Așadar, le ofer libertate ca să se bucure de viață, dar și sprijin. Nu i-am crescut cu presiuni. De exemplu, învățatul și temele sunt datoria lor, nu cred că oamenii pot fi constrânși să facă ceva. Iar acum sunt mari: Andreea are 23 de ani, iar Andrei, 17.

Care este locul tău preferat din casă?
Am în casă un loc în care stau doar eu. Acolo sunt doar eu cu mine. Fuzionez cu cei din casă până la o anumită oră, apoi mă retrag în boudoir-ul meu care este la mansardă. Am 100 și ceva de metri pătrați doar ai mei. Am un spațiu decorat minimalist, doar dressingul este burdușit la mine în casă.

Dar burdușit în ce sens? Știi cu ce să te îmbraci sau ai acea senzație că, deși sunt multe haine, nu ai ce să porți?
Am o garderobă bine gândită, cu toate piesele la vedere, pe stendere, ca să am o perspectivă corectă. Îmi gândesc ținutele și fac cumpărături cu cap, nu sunt impulsivă. Am ales câteva branduri care îmi plac și pe care le cunosc deja, așa că nici măcar nu mai trebuie să probez piesele înainte de a le cumpăra.

Asculți muzică?
Nu, însă ard lumânări multe. Lumânarea mea preferată este Fornasetti cu tămâie – de altfel, îmi plac mult și parfumurile cu tămâie. Patru ani am fost nișată pe o latură dark, în ultima vreme am început să îmi descopăr feminitatea. Am fost mult timp femeia-soldat, mi-am impus o conduită anume, o verticalitate, o educație ca să pot să fac tot ce am făcut în viață și viața mea este tumultuoasă. Însă am realizat că anii trec repede și acum am devenit mai feminină, probabil și datorită fiicei mele, Andreea, care are această latură mult mai dezvoltată decât mine. Iată că învățăm mereu de la copiii noștri. Inclusiv că bucuria poate veni din orice te înconjoară, atunci când ai disponibilitate să o vezi.

Unde îți place să ieși?
Nu ies în oraș, fac doar jogging în parc, lângă casă. Nu ies, nu am prieteni, nu socializez. În ultima vreme, mi-am
impus să schimb această stare de fapt, să socializez mai mult pentru că au crescut copiii și încep să rămân singură. Andreea are viața ei, Andrei preferă, evident, să fie cu prietenii și încep să îmi fac și eu o viață a mea. Până acum, îmi organizam timpul liber cu ei. E firesc să își dorească asta, iar noi, părinții, ne găsim alte supape pentru a ne umple timpul liber.

Există oameni cu care rezonezi mai ușor? Medicina implică multă comunicare interumană, iar ca să înțelegi de ce schimbare are nevoie cu adevărat o persoană, trebuie să intri în mintea ei. Cum faci asta?
Rezonez cu toți oamenii, iar relația cu pacienții se naște ușor pentru mine; am harul empatiei, le percep ușor vibe-ul, le intuiesc așteptările. Vine din mine, empatia nu cred că se învață. Mai am o regulă de la care nu mă abat: dacă un pacient își dorește ceva care știu că nu îi este benefic, nu o voi face niciodată. Refuz când mi se cer fantasmagorii și le explic că pot căuta în altă parte.

Ești un om liber?
Noi toți suntem liberi, ne închidem singuri în coliviile noastre și ne dăm senzația că suntem îngrădiți. Noi ne creăm singuri gratiile, neputințele. Trebuie să fim liberi, să gândim liber și, nu în ultimul rând, să comunicăm liber și onest. 

Crezi că asumarea înseamnă cu adevărat libertate?
Categoric, când îmi asum ceva, devine alegerea mea și niciun impediment nu te poate dărâma.

Care sunt constantele vitale din viața ta?
Eu. Constanta vitală din viața mea sunt eu. Și cei doi copii. Pentru părinții mei am fost eu, este un ciclu firesc. Copiii nu sunt făcuți pentru noi, îi facem ca să le dăm libertatea să trăiască, însă trebuie să ni-i asumăm. Iar dacă tații uneori nu și-i asumă, noi, ca mame, o facem fără drept de replică pentru că ei ne-au ales pe noi, nu noi pe ei. Nu mă aștept la minuni, iau fiecare zi așa cum este. Așteptări am doar de la mine, nu de la ceilalți.

Ai reguli după care te ghidezi? Reguli interioare, moștenite sau create de tine?
M-am ghidat după regulile moștenite de la tata, dar am venit pe Pământ cu rolul de a fi medic. Cred că acesta este bagajul cu care am venit eu aici, așa cum fiecare dintre noi vine cu un rost. Indiferent dacă vine cu un rost nobil sau cu unul nociv, cred că venim programați pentru o misiune.

Care este cel mai mare dar pe care îl faci copiilor tăi?
Viața, asumarea, grija față de ei. Eu trebuie să fiu bine ca să fie ei bine. Sunt salteaua pe care plutesc ei și vreau să fie cât mai protejați, să aibă parte de afecțiunea de care au nevoie.

Dar ei ție?
Ei înșiși. Sunt divini, sunt bucuria mea. Am doi copii educați, înzestrați, deștepți și buni.

Dr. Delia Thiess
Dentistry & Facial Aesthetics
Str. Tudor Vianu, nr. 22, sector 1, București
www.deliathiess.ro

Interviu realizat de: Ruxandra Rusan
Foto: Aurel Șerban
Styling: Rosalie Kanda
Make-up artist: Ana-Maria Barbu
Hairstylist: Mirela Văduva, The Beauty Station
Locație: Halucinarium, www.halucinarium.com

Galerie Foto

The Grand Avenue - The home of Exclusive Brands