Într-o industrie în care vizibilitatea e adesea confundată cu validarea, Andrei Ursu a ales un drum mai rar: cel al sincerității. De la pașii de dans care i-au fost prima voce, până la versurile care astăzi îi spun povestea, traseul său artistic a fost mai degrabă o devenire decât o strategie. A trecut prin presiunea Eurovisionului, prin aplauze care nu-l vindecau și prin întrebări incomode despre identitate, expunere și liniștea care nu se găsește pe scenă. În acest interviu, Andrei Ursu se dezvăluie nu doar ca artist, ci ca om care caută – în artă, în iubire, în natură – o formă de adevăr care nu se poate fabrica.
Andrei, ți-ai început parcursul artistic prin dans. Ce te-a determinat să faci pasul către interpretare? Să simți că vocea, și nu pașii, reprezintă drumul tău artistic?
Pentru mine, dansul a fost mereu o formă de eliberare, de exprimare a unor emoții pe care nu le puteam pune în cuvinte. Dar, la un moment dat, am simțit că vreau să comunic mai direct, mai personal. Muzica chiar îmi curge prin vene, prin toate formele, iar vocea a devenit canalul prin care am început să-mi spun povestea. A fost o nevoie sinceră de a fi înțeles nu doar prin mișcare, ci prin mesaj, prin glas, prin vulnerabilitate. Așa s-a născut artistul care cântă.
Eurovision a fost un punct de cotitură, nu doar profesional, ci și emoțional. Ce a însemnat această experiență pentru tine și ce ți-a dezvăluit despre limitele și temerile tale?
A fost o luptă cu mine însumi, cu fricile mele cele mai adânci. Mereu am suferit de sindromul impostorului. Pe scenă, am vrut să mă arăt exact așa cum sunt, fără frică. Un băiat care nu se încadrează în tipare. Eurovision m-a învățat că nu pot controla totul, dar pot alege autenticitatea. Pe scenă am avut, cred, cel mai mare atac de panică din viața mea – pe care l-am trecut cu bine. Nimeni nu a observat. Presiunea acolo e imensă și am căpătat multă încredere în mine. În plus, am înțeles cât de greu e să te expui și cât de vindecător poate fi, în același timp. A fost o descătușare.
Nu demult, ai lansat un nou album – „Cântece de Inimă, Vol. 2”, care include câteva colaborări speciale. Ce-ai pus în el din tine, părți pe care poate nu le-ai fi arătat publicului acum doi-trei ani?
Am pus în el gânduri pe care le țineam doar pentru mine. Frânturi de dor, de dragoste, de frică, traume din familie. Am avut curajul să fiu mai blând cu mine și să îmi dau voie să arăt și latura fragilă. Acum doi-trei ani, poate nu aș fi avut încrederea să le exprim. Colaborările m-au ajutat să deschid și mai mult ușa spre ceea ce sunt, nu doar spre ceea ce fac. Vreau să mă arăt cât mai mult ca om.
Totodată, ai lansat și „Quédate Aquí”, prima piesă de pe viitorul EP. Ce mesaj vrei să transmiți prin această nouă melodie?
„Quédate Aquí” e despre dorința aceea profundă de a păstra lângă tine ceva ce simți că te vindecă. E o piesă despre prezență, despre acel „aici și acum” pe care adesea îl pierdem. Mi-am dorit ca melodia să îmbrățișeze pe oricine o ascultă, să-l facă să rămână un pic mai mult în inimă și mai puțin în gânduri. Materialul „Canciones del Corazón” este o extensie a celor două volume în română – va conține și versiunea în spaniolă a trei piese deja cunoscute la noi.
De-a lungul timpului, ai participat la diverse proiecte TV. Te-au provocat acestea ca artist? Ți-au scos la lumină o parte din tine pe care nu o cunoșteai încă?
Clar, da. Televiziunea te pune în niște contexte în care nu mai e loc de repetiții sau de mască. Și sunt îndrăgostit de asta. Trebuie să fii prezent, să fii tu, chiar și când nu e confortabil. Așa am descoperit că pot fi spontan, vulnerabil, uneori chiar amuzant. Și că nu e nimic greșit în a arăta toate fațetele unui om.
Știu că îți dorești să trăiești mai aproape de natură și mai departe de zgomotul orașului. Ce te-a determinat să iei în calcul mutarea într-o zonă rurală?
Zgomotul orașului nu e doar fonic, e și mental. Simt o nevoie profundă de liniște, de aer, de simplitate. Vreau să mă întorc la esență. Undeva unde pot auzi păsările, nu notificările. Cred că e un pas firesc într-un proces de regăsire. Am crescut la țară, iar Bucureștiul simt că îmi consumă din ce în ce mai accelerat „bateria socială”.
Atunci când nu te vede nimeni, fără lumini, fără scenă, cine este Andrei Ursu? Ce gânduri sau întrebări îți revin în cele mai tăcute momente?
Sunt un om care încă învață să se iubească pe deplin. Care se întreabă dacă e destul, dacă oferă destul, dacă e pe drumul cel bun. În tăcere, îmi dau voie să fiu vulnerabil și mă întorc mereu la întrebarea: „Cine sunt eu fără aplauze?”.
Mă bucur că nu sunt îndrăgostit de celebritate. Am stat mult să mă gândesc de ce fac ceea ce fac. E foarte ușor să faci o confuzie între succesul ca artist și succesul ca om. Exersez să mă decuplez mai des de la „job”, pentru că, într-adevăr, ceea ce fac nu are un program de opt ore – mintea mea funcționează continuu în sensul artei. Acest lucru poate deveni epuizant. Acasă încerc să fiu cât mai simplu: îmi place să fac piața, să gătesc, să mă întorc la a fi om, lăsând deoparte egoul artistic.
E greu să rămâi autentic când toți au o părere despre cine ești sau cine ar trebui să fii? Cum îți protejezi identitatea în toată avalanșa asta de imagine publică?
E greu, dar nu imposibil. Încerc să mă întorc mereu la intenție – de ce fac ce fac. Mă înconjor de oameni care mă cunosc cu adevărat, care îmi spun adevărul, nu doar ce sună bine. Și învăț să spun „nu” fără vină.
De mic am fost un „people pleaser”, dar cel mai important lucru pe care l-am învățat în ultimii ani e că nu poți fi și nu trebuie să fii pe placul tuturor. Ce comunic încerc să fie cât mai asumat prin arta mea. Caut mult în mine, ca ceea ce exprim să fie coerent și să nu se îndepărteze de ceea ce cred, cât mai sincer, al meu „eu liric”, să-l numim așa.
Dar dacă vorbim strict de imagine, din punct de vedere estetic, fac o deosebire clară între cel de acasă și cel de pe scenă. Iubesc moda, iar scena mi se pare un spațiu sacru – îmi place să fiu „la patru ace” acolo, cât mai atent la detalii. Acasă, vă zic sincer, nu aș mai ieși din cele trei treninguri ale mele.
Cât din ceea ce ești azi îi datorezi familiei?
Mult. Familia m-a învățat că valoarea nu vine din succes, ci din cine ești când nu te vede nimeni. Chiar dacă nu m-au susținut total în unele momente, pentru că nu înțelegeau pe deplin drumul meu, m-au iubit necondiționat, iar asta m-a ținut pe linia de plutire. M-au acceptat așa cum sunt, cum iubesc, și asta îmi dă forță să trec peste toate obstacolele.
E vreo lecție de acasă care încă te ține cu picioarele pe pământ?
Da: „Nu uita de unde ai plecat”. E simplu, dar puternic. Îmi amintește mereu că rădăcinile contează și că, oricât aș urca, trebuie să rămân cu sufletul aproape de pământ.
Cum protejezi ce e personal când ești într-o lume unde totul se expune? Ce înseamnă intimitatea pentru tine acum?
Intimitatea a devenit un spațiu sacru. Aleg conștient ce las să se vadă. Nu e despre a ascunde, ci despre a păstra unele lucruri doar pentru mine și cei foarte apropiați. E forma mea de libertate.
Ce reprezintă luxul pentru tine?
Luxul, pentru mine, înseamnă sănătate. În toate formele ei. Luxul înseamnă echilibru între ceea ce ceri și ceea ce primești. Nu trebuie să fii bogat ca să fii bogat. Să ai timp să stai cu tine, să stai cu cei dragi, să nu te grăbești. Luxul e o dimineață liniștită, cu ceaiul în mână și mintea limpede.
Ce planuri ai pentru perioada care urmează?
Personal, vreau să trăiesc mai simplu. Am o pasiune nouă pentru minimalism, într-o societate de consum din ce în ce mai agitată. Să termin căsuța la țară, să călătoresc cu rulota, să continui să fiu curios.
Profesional, vreau să lansez EP-ul la care lucrez, să colaborez cu artiști care mă inspiră și să continui să scriu și să interpretez frumos. E în plan un turneu național și multe altele. Dar cel mai mult îmi doresc un echilibru între scenă și rădăcini.
