Anca Dinicu: „Fericirea nu trebuie să depindă de ceva sau de cineva”

Scris de Andrada Arsenie
Publicat la data de: 26-07-2022

în: The Famous

Anca Dinicu

Frumoasă și carismatică, Anca Dinicu ne binedispune cu fiecare apariție pe micul ecran. Actrița care a dat viață personajului Gina Felea din serialul „Băieți de oraș” și-a dorit în copilărie să devină cântăreață, însă destinul avea alte planuri pentru ea. După ce a debutat la vârsta de 8 ani într-un scheci alături de Stela Popescu, cariera sa a fost într-o continuă ascensiune, Anca devenind una dintre cele mai îndrăgite actrițe din tânăra generație. Pasionată de pictură, călătorii, dar și de pescuit, Anca Dinicu ne-a povestit despre actorie, fericire și despre proiectele la care lucrează.

Anca Dinicu

Cum s-a născut pasiunea pentru actorie? Ți-ai dorit dintotdeauna să practici această meserie?
Pot spune că pasiunea pentru actorie a prins viață dintr-o întâmplare. M-am întâlnit cu teatrul în timpul liceului, iar cu scena, tot atunci. O prietenă de familie, Liliana Popa, mă văzuse la serbările din școala generală și m-a înscris la niște cursuri de actorie atunci când am intrat la liceu.

Meseria de actor are foarte multe provocări. Ce te-a învățat această profesie? Există vreo lecție pe care ai deprins-o de când ai devenit actriță?
Actoria mi-a oferit răspunsuri pentru multe întrebări existențiale. M-a învățat să am răbdare, rigoare, să mă analizez și să mă organizez. E o lecție de adevăr emoțional. Răspunsul vine din căutare și sper că voi continua să-mi pun întrebări. Cred că altfel nu aș avea miză în ceea ce fac. Dăruiesc și primesc în același timp bucurie.

Rolul din serialul „Băieți de oraș” a fost unul plin de carismă și umor. Ce a însemnat pentru tine personajul Gina Felea?
A fost dragoste la prima vedere. Am îmbrățișat rolul și nu mi-am pus bariere, m-am aruncat cu entuziasm în universul personajului pe care îl ador. Eu și cu Gina Felea avem în comun bucuria de a trăi. Am îndrăgit-o tare de la primul scheci și știu că Gina nu o să plece din inima mea.

Există vreun rol sau vreun personaj pe care nu l-ai putea interpreta?
Cu siguranță există, însă, din fericire, nu m-am confruntat până acum cu această situație. Există roluri pe care le interpretezi fără să depui prea mult efort, dar sunt și cele pentru care trebuie să sapi adânc să ajungi la ele. Consider că satisfacția e mai mare atunci când cauți, când rolul îți ridică probleme.

Ai jucat alături de actori cunoscuți într-un serial celebru pe Netflix, și anume „White Lines”. Ce a reprezentat pentru tine această experiență?
Pentru mine a fost o reală bucurie să cunosc acei oameni și să am ocazia să lucrez cu ei. Printre ei se numără Laura Haddock, Nuno Lopes, Daniel Mays. Întreaga echipă a fost minunată, iar o întâlnire de asemenea intensitate nu o uiți toată viața. Totul mi se părea uimitor, de la limuzina care m-a luat din Ghencea să mă ducă la aeroport (eu fiind obișnuită să merg cu mașina personală și să nu am curajul să cer să mi se deconteze bonul de la benzină) până la hotelul de 5 stele din centrul Madridului. Ce mi s-a părut cu adevărat copleșitor a fost grija echipei. Te întrebau mereu dacă ți-e bine în timp ce fructele erau puse în gheață și asistenta îți ținea umbrela să te ferească de soare. Inițial mi se părea incomod să primesc atâta atenție, dar m-am obișnuit repede! (Râde – n.red.). De la rău la bine trecerea e mult mai ușoară.

Anca Dinicu

Ce preferi, teatrul sau filmul? Și de ce?
Sunt două forme de artă diferite, iar pentru mine au funcționat pe aceeași bază de cunoștințe. Pe scena teatrului mă simt mai confortabil pentru că de acolo am pornit. Cu toate că am mai multă experiență acum, am emoții la fiecare spectacol. Emoțiile mă mențin vie. Deci dacă aș fi nevoită să aleg între cele două, aș alege teatrul, clar.

În calitate de actor intri în pielea multor personaje. Ți s-a întâmplat vreodată să preiei din personalitatea acestora?
E posibil să fi preluat, doar că nu am conștientizat. Se întâmplă să preiei și de la oamenii cu care te înconjori diferite stări, reacții… Dar cred că e ceva normal.

Cum îți păstrezi autenticitatea?
Nu mi-e greu să îmi păstrez autenticitatea, nici măcar nu m-am gândit vreodată că ceva din mediul înconjurător are puterea să atenteze la asta. E un principiu mult prea important ca el să fie schimbat.

Cine este Anca Dinicu atunci când nu interpretează un personaj?
Nu îmi place să vorbesc despre mine. Continui să aflu lucruri noi în fiecare zi, așa că nu pot spune cine sunt. Încerc să înțeleg cât mai mult și, totodată, să descopăr și să mă descopăr. Vreau să-mi actualizez modelul mai des decât îmi schimb telefonul, practic să fiu un om din ce în ce mai bun.

Anca Dinicu

Crezi că actoria presupune să fii vulnerabil?
Da, fără doar și poate. Dacă nu lași să ți se întâmple, nu poți trece rampa, nu te vezi. Orice personaj are o slăbiciune, o latură care trebuie expusă ca el să ajungă în sufletul privitorului și pentru asta trebuie să dai la o parte mecanismele de apărare. Practic, trebuie să fii uman, să ai emoție, să te dezbraci, dar nu de haine. Nu putem să vorbim de actorie atâta timp cât îți lipsește această componentă.

Ce înseamnă fericirea pentru tine?
Fericirea e o senzație. Recunosc că nu mă întâlnesc cu ea prea des, nu o identific cu bucuria, e cu mult peste. Pot să mă bucur de foarte multe lucruri, de o mâncare bună, de compania prietenilor, de o reușită pe plan profesional… Însă fericirea este complexă. Se spune că este o „bunăstare subiectivă”, ea depinde în proporţie de 50% de genele noastre, 10% de circumstanţele vieţii, iar 40% de propriile noastre acţiuni. Fericirea nu trebuie să depindă de ceva sau de cineva. E în noi, trebuie doar să o îmbrățișăm mai des.

Ce te inspiră în viața de zi cu zi, care te ajută și în carieră?
Oamenii. Ei sunt principala sursă de inspirație. Poveștile, locurile în care am fost în diferite perioade din viață, muzica, cărțile, filmele. Ce mișcă și ce e static, ce mă mișcă și ce mă lasă rece. Toate sunt surse de inspirație, chiar dacă nu sunt conștientă uneori și nu le introduc în dosarul „Inspirația”, ele rămân într-un sertar și apelez la ele când am nevoie.

Anca Dinicu

De obicei în culise se întâmplă multe lucruri memorabile. Ai vreo amintire care te-a marcat?
Îmi amintesc că jucam în spectacolul „Vicleniile lui Scapino” și un coleg, în prima scenă, a rămas cu o clanță în mână, iar eu urma să intru pe acea ușă. Încercam cu disperare să-i spun să se ducă pe cealaltă parte a panoului pentru a remedia situația, dar el a înțeles că trebuie să întoarcă panoul, ceea ce însemna că nu mai există vreo posibilitate de rezolvare. Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat după. Cert e că am intrat în scenă pe ușă. Acum că rememorez situația, pare ceva banal, dar noi eram cuprinși de panică.

Cum ai defini luxul?
Să mă trezesc fără să sune ceasul, fără vreo durere sau regret, să trag obloanele și să văd marea. Să fie totul alb imaculat, liniște, să fiu iubită și să iubesc. Să nu-mi fie nimic, nici frig, nici foame. Și cel mai important, să nu-i fie greu nimănui ca eu să mă pot bucura de binele meu. Lux

La ce proiecte lucrezi acum și ce planuri ai pentru perioada următoare?
Acum se întâmplă să lucrez la un proiect la care visam de ani de zile, mai ales că acest spectacol are loc la Teatrul de Comedie. Este vorba despre piesa „Desculț în parc”, în regia lui Mihai Bendeac, iar distribuția este una excepțională. De asemenea, în toamnă se lansează două filme la care am lucrat anul trecut – „Teambuilding” și „Love Sorry”. Sper să rupeți ușile cinematografelor, pentru că vă asigur că o să vă placă. În viitor am un proiect în care cred foarte tare, mai exact este vorba despre o animație. Sunt foarte entuziasmată, mulțumită și recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă.