Consultații, gărzi, operații, tratamente, cursuri și congrese de specialitate, două clinici de renume, pe de o parte, familie pe de alta – un copil aflat într-una dintre cele mai delicate perioade ale vieții, adolescența, care necesită mult timp și atenție sporită din partea părinților. Pare istovitor, chiar imposibil pentru majoritatea dintre noi. Pentru dr. Marina Dumitraș, medic primar Chirurgie Generală – cu competență în flebologie, ultrasonografie generală și chirurgie laparoscopică, Doctor în științe medicale, este un „modus vivendi” îmbrățișat cu hotărâre și bucurie, în acord cu ceea ce o definește ca femeie, ca om mânat de dorința constantă de a dărui, de a contribui, de a lăsa ceva semnificativ în urmă…
Cum te-ai descrie cuiva căruia dorești să-i captezi atenția/interesul?
M-aș descrie în toate rolurile posibile: un medic chirurg empatic cu pacienții, o doctoriță hotărâtă când este vorba despre salvarea vieților, o mamă afectuoasă și uneori prea posesivă cu copilul său, o prietenă loială și hiperprotectoare și o soție echilibrată, atipică pentru aceste vremuri…
Tocmai te-ai întors de la un congres. Ne poți spune, pe scurt, ce anume ai învățat acolo și de ce sunt necesare aceste cursuri de autoperfecționare în domeniul tău de expertiză?
Am fost la un workshop dedicat tehnicilor minim invazive de tratament chirurgical, adresate patologiei herniar-ombilicale, inghinale și herniilor postoperatorii (eventrații). Am învățat două tehnici chirurgicale noi: IPOM Plus și LIRA Repair, adresate acestor tipuri de hernii. Ele pot fi folosite în chirurgia laparoscopică avansată și în chirurgia robotică.
Aceste cursuri sunt permanent necesare, pentru că apar noi tehnici minim invazive aproape în fiecare an, iar noi, chirurgii, trebuie să oferim pacienților noștri cea mai modernă și minim invazivă tehnică, cu o recuperare cât mai rapidă și cu incizii cât mai estetice.
Te-ai visat doctoriță de mică sau chemarea a venit mai târziu?
M-am visat de mică doctoriță, nu neapărat chirurgiță. Atunci a fost un moment foarte greu în viața mea: pierderea bunicului meu, cu diagnostic de cancer gastric (eram în anul întâi la Facultatea de Medicină). El m-a sprijinit foarte mult, fiind singurul care a crezut în aptitudinile mele de medic. I-am promis că voi încerca să găsesc un remediu împotriva cancerului, implicându-mă și în numeroase studii clinice. Din păcate nu l-am găsit, însă de fiecare dată când le vorbesc pacienților despre screeningul cancerului digestiv, îmi dau seama că am o mare putere de convingere, trecând prin această experiență deloc plăcută. Tot de la el mi-a rămas și mottoul ,,Nu înceta să speri, pentru că vei înceta să trăiești!”. De fiecare dată când mi-e greu, îmi aduc aminte de cuvintele bunicului meu.
Cum ai ales specialitatea medicală/flebologia și ce satisfacții îți aduce misiunea pe care ai îmbrățișat-o, aceea de a fi medic chirurg?
Fleboestetica am ales-o din dorința de a-mi face picioarele frumoase (aveam venectazii și telangiectazii). Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, pentru că am atât de multe paciente, încât nu mai am timp și pentru mine. Un al doilea motiv pentru această alegere a fost găsirea unei nișe pe care să o pot combina și cu partea chirurgicală pentru ca piciorul să fie estetic și funcțional. Pontul acestei nișe mi l-a predat nașa și prietena mea, dr. Amalia Anghel, owner al clinicii Skinmed.
Faptul că pacienții mei sunt sănătoși și fără complicații este cea mai mare satisfacție pe care o am. Când pacienții vin la controlul postoperator, îi reevaluez, le văd plăgile fine și cicatricile estetice, mă simt împăcată cu mine. Am nevoie de acest lucru pentru a merge mai departe – așa îmi încarc eu bateriile. Am primit de la pacienți tot felul de propuneri: să fiu adoptată sau să mă strângă în brațe preț de câteva secunde… (Zâmbește – n.red.)
Știu că ai amânat o intervenție chirurgicală de care depindea viața ta, până în ultima clipă. De unde această putere de a te dedica celorlalți, de a-i pune pe ei înaintea ta?
Am amânat o intervenție chirurgicală din două motive. Primul a fost că nu apucasem să-l pregătesc psihic pe copilul meu în legătură cu această intervenție, iar al doilea: în câteva zile aveam două examene importante pentru obținerea atestatului de chirurgie robotică. Echipele erau deja formate, iar eu nu aveam înlocuitor. Stăteam cu perfuzii cu analgezice, ca să pot intra în sală, pentru că aveam dureri mari. Decizia am luat-o rapid, după ce dl. prof. dr. Brătilă Petre mi-a confirmat că am riscuri mari de complicații dacă nu mă operez (aveam o torsiune anexială cauzată de un chist ovarian voluminos) și că nu există nicio altă șansă de tratament decât chirurgical. M-am operat în urgență după acea gardă, colectivul a fost suportiv, iar fiul meu m-a ajutat să mă recuperez rapid, pentru a nu rata atestatul de chirurgie robotică.
Colaborezi cu două centre medicale renumite – Euroclinic și Skinmed Clinic. De ce ai ales sistemul privat și nu pe cel de stat?
Pur și simplu așa a fost să fie sau așa a vrut Dumnezeu. Țin foarte mult la colectivul de chirurgie al Spitalului de Nefrologie „Dr. Carol Davila”, unde am ajuns în urma plecării de la Spitalul „Sf. Pantelimon” și unde am muncit împreună ca să redeschidem secția de chirurgie. M-am apucat și de doctorat, cu speranța că se va ivi ocazia unui post pe spital sau pe linie științifică. Însă nu a apărut acest post, așa că am început să îmi caut alt job. De la o prietenă și fostă colegă am aflat de un post vacant de chirurg în Spitalul Euroclinic – Regina Maria. Așa am început această colaborare cu dr. Bogdan Barta, șeful secției de chirurgie, deloc ușoară, unde există nevoia permanentă de perfecționare; a fost nevoie de multe workshopuri și cursuri de chirurgie minim invazivă, studiu individual și multă disponibilitate de timp pentru a ajunge la acest nivel. Deci nu a fost o alegere, mai degrabă am urmat un drum deja trasat.
Care sunt astăzi cele mai mari provocări pentru tine în lupta cu bolile celorlalți?
Patologiile chirurgicale non-oncologice nu mai reprezintă o provocare pentru chirurgie în general – apendicectomia, colecistectomia, cura chirurgicală a herniei de orice tip, cura chirurgicală a varicelor, hemoroizilor –, însă atunci când avem de-a face cu patologia oncologică digestivă, întotdeauna avem surprize și provocări. De multe ori avem surprize intraoperator, față de ceea ce ne descriu imagistic radiologii, așa că întotdeauna în echipă trebuie să ai oameni cu mare experiență, dispuși să te ajute.
La fel, sunt foarte frustrată când avem de operat tineri cu tumori de colon, pe care îi descoperim deja în ultimul stadiu, cu metastaze, și pentru care nu mai putem face decât o operație paliativă. Atunci realizez cât de prețioasă este viața și sunt recunoscătoare pentru tot ce am primit până acum și că nu am o boală incurabilă.
Dar nevoile tale care sunt? Și cum reușești să ți le gestionezi?
Nevoile mele sunt, din păcate, întotdeauna pe ultimul plan. Deși sunt banale – un tratament cosmetic, o ședință de laser, un masaj, cititul unei cărți de beletristică, o plimbare în parc cu Ruby, cățelușa noastră –, nu prea reușesc să găsesc timp pentru ele și mai mereu sunt pe fugă. Singurele momente de relaxare sunt ședințele de înot pe parcursul anului și schiul, iarna. Acestea sunt sporturile pe care le-am învățat după 40 de ani, datorită dorinței fiului meu, Mario, de a-l însoți pentru a petrece momente împreună.
Cum ești ca mamă? Mario este fiul tău, unicul copil, căruia îi acorzi cât de mult timp și grijă poți…
Ca mamă, știu că sunt mai puțin autoritară decât mi-aș dori… Sunt uneori prea prietenoasă cu el și prea empatică, iar Mario, cumva firesc, profită de aceste lucruri.
Ca orice mamă foarte ocupată, am încercat să compensez timpul în care nu am fost cu el și am făcut multe greșeli. De câteva luni este în etapa adolescenței, o etapă extrem de dificilă, așa că am făcut niște schimbări. După o perioadă de trei săptămâni în luna ianuarie, în care am ajuns acasă în fiecare seară târziu, Mario mi-a spus: „Mama, eu am nevoie de tine, din toate punctele de vedere!”. Atunci am înțeles că, în acest moment, el este prioritatea numărul unu în viața mea, așa că două zile din săptămână mi-am redus activitatea la spital și, la fel, numărul gărzilor de weekend. Știu clar un lucru: că îl iubesc pe Mario maxim, dar și că jobul meu este important, pentru că iubesc chirurgia și asta știu să fac.
Cum este Mario? Vă calcă pe urme? (N.red. – ambii părinți sunt medici) De ce te solicită acum mai mult ca niciodată?
Inițial, Mario a fost fascinat de lumea chirurgiei plastice, asta pentru că era vorba de o modalitate de reinventare a frumuseții. Însă, cu timpul, a devenit fascinat de lumea modei, cea a designului vestimentar și de interior și de mass-media.
Perioada adolescenței este o perioadă foarte grea atât pentru copii, cât și pentru părinți. El este în confuzie permanentă, are nevoie tot timpul de confirmare, de sfaturile noastre, de orientare și de a fi în centrul atenției noastre. Acum a început un curs de modelling și, curând, și de public speaking. Consider că are talent în aceste domenii și că ar putea să își perfecționeze toate abilitățile.
Are o capacitate extraordinară de a combina culorile, de a crea outfituri. Îi explic că acestea îl vor ajuta să se dezvolte, să evolueze, să aibă mai multă încredere în el, însă nu pot fi denumite joburi. Sunt doar niște hobby-uri temporare.
Ești medic mai tot timpul pe metereze, ești mamă și soție, ești femeie… Cum împaci rolurile cu care jonglezi?
Nu este deloc simplu să fii chirurgiță, femeie, mamă, nevastă. Cine vă spune că poate să realizeze un echilibru minte sau se minte pe sine.
Ca mamă, sufăr când nu pot fi alături de copilul meu (Mario a avut tulburări de ritm cardiac, a venit la gardă, iar eu nu am putut ieși din sala de operații pentru că nu avea cine să mă înlocuiască). Ca medic, și mai ales în calitate de chirurg, e mult mai greu să pătrunzi într-o lume a bărbaților, unde greu reușești să deschizi uși. E nevoie de foarte multă muncă și implicare ca să reușești și să ai suport pentru evoluția ta. Ca soție, normal că am reproșuri pentru că uneori am ajuns noaptea târziu sau după două nopți acasă (una fiind de gardă), după operații în regim de urgență. Iar asta în ciuda faptului că soțul meu este medic psihiatru și unii prieteni cred că este mult mai înțelegător fiind din branșă.
Fiecare zi este de fapt o provocare continuă pentru găsirea unui echilibru relativ în viața mea, în toate rolurile. Uneori reușesc, alteori nu.
Ce reprezintă familia pentru tine?
Familia reprezintă oaza mea de liniște, iar acasă este locul în care mă încarc, în care mă regăsesc. Însă perioada adolescenței și iminența unui examen important în viața copilului meu (Mario este în clasa a șaptea) ne-au dezechilibrat un pic această oază de liniște. Totuși sunt convinsă că este ceva temporar.
Meditațiile lui, volumul mare de teme, activitățile școlare și sportive: înot, kickboxing, cursul de modelling și de public speaking, în care ne implică și pe noi, nu prea ne mai lasă timp pentru o masă tihnită împreună, pentru mers la piscină împreună și pentru alte activități recreative.
Cum decurge o zi obișnuită pentru tine?
Depinde de zi. Dacă este o zi în care merg la spital, înseamnă: trezit la 6 dimineața, mers la spital cu mașina, timp în care ascult muzică și beau cafeaua. La spital studiez cazurile înainte de raportul de gardă, intru în sala de operație, de obicei la cel puțin trei și la cel mult șase operații pe zi: clasic, laparoscopic sau robotic, apoi descrierea protocoalelor operatorii, reevaluarea pacienților postoperator, program de consultații sau ecografii abdominale, în funcție de zi, pregătirea externărilor pentru a doua zi.
Dacă este o zi în care stau acasă: mă trezesc în funcție de programul lui Mario, care este foarte încântat de acest lucru, luăm micul dejun împreună, apoi ne luăm o cafea decofeinizată și îl las la școală; după aceea pot și eu să mă ocup de ale mele – programări, scrierea unui articol, efectuarea unor plăți lunare, mers la un tratament cosmetic, întâlnirea cu o prietenă. Când se termină programul lui Mario, îl iau de la școală cu mașina, el îmi povestește ce mai este nou pe la școală și, în funcție de dorința lui, mergem să mâncăm în oraș doar noi doi sau împreună cu tatăl lui, dacă acesta este liber/disponibil. Seara mai facem două tururi de bloc împreună cu cățelușa noastră, Ruby, și apoi… somn ușor!
Dar o zi liberă? Ce îți place să faci atunci când ai timp pentru sufletul tău, ce îți dăruiești ție însăți?
Zile libere realmente nu prea am. Nu îmi amintesc când a fost ultima mea zi liberă. Dar asta mi-aș dori să fac: să mă trezesc fără alarmă, să lenevesc în pat în pijamale, să îmi beau cafeaua și să citesc o carte bună, beletristică sau despre spiritualitate. După, mi-aș dori să stau la o terasă, să beau o limonadă și să mă bucur de soare, de viață, să observ oamenii, să îi analizez… și să mă încarc cu energia lor. M-aș întoarce acasă, aș face o baie cu sare și spumă și aș continua cartea, cu un pahar de vin rosé sau de gin alături.
La ce visezi acum? Care ar fi visul pe care nu ai apucat încă să ți-l împlinești?
Visez să ajung pe o treaptă superioară profesional, din punct de vedere chirurgical. În lumea chirurgicală întotdeauna trebuie să îți dorești să fii mai bun, să îți îmbunătățești tehnicile chirurgicale, să le adaptezi pacienților, care sunt unici. Fiecare operație este o provocare căreia trebuie să îi faci față, ideal cu brio. Visez să scriu o carte despre viața mea. Probabil că va veni și timpul ei.
De ce anume te temi astăzi cel mai tare?
Sunt foarte temătoare atunci când este vorba despre familia mea, vizavi de boli incurabile, calamități și războaie. Războiul din Ucraina îl avem în vecinătate, iar asta îmi conferă un sentiment de mare nesiguranță.
Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai schimba la tine, la ceilalți, în lume?
Dacă aș fi Dumnezeu pentru o zi? În cazul meu nu cred că aș schimba ceva, sunt foarte împăcată cu mine și recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit și pentru ce sunt azi. Normal că au fost și vor fi multe lecții de viață… La ceilalți, da, aș schimba un lucru: pe fiecare om l-aș așeza exact în locul pe care îl merită, nu în cel pe care și-l dorește. Iar în lume, sunt convinsă că toți oamenii, dacă i-am întreba, și-ar dori același lucru: să fie pace, să înceteze războaiele și conflictele.
Cui și pentru ce ești recunoscătoare astăzi?
Sunt recunoscătoare în primul rând Divinității și universului pentru tot ce am primit și trăit, copilului meu, Mario, care este cel mai mare susținător al meu și care m-a învățat în ultimul an ce înseamnă să iubești, soțului meu că a rezistat alături de mine atâția ani grei, părinților, bunicilor, fratelui meu pentru susținerea morală, prietenilor apropiați, minunați, care m-au ajutat să înțeleg sensul adevăratelor lecții de viață, mentorilor mei (primului pentru că mi-a pus bisturiul în mână și pentru că încă mai este disponibil să mă ajute la operațiile mele, iar celui de-al doilea pentru că m-a făcut independentă și rezistentă), colectivului Spitalului Euroclinic – Regina Maria și al clinicii Skinmed pentru susținerea lor necondiționată!
Ce pondere are luxul în viața ta și ce înseamnă luxul pentru tine?
Pentru mine, luxul îl pot descrie într-un singur mod: luxul de a putea alege unde să muncesc, de a respecta calitatea actului medical și pacientul, implicit, de a stabili durata consultului, modul în care să mă comport, să le vorbesc și să le explic pacienților mei despre intervenția chirurgicală pe care o vor suporta. Am luptat foarte mult pentru acest lucru. Există foarte multe spitale în care nu primează calitatea, ci cantitatea vizavi de un act medical.
Cum îți imaginezi viitorul? Cum te vezi/proiectezi peste 20 de ani?
Dacă voi mai trăi, peste 20 de ani mă văd și în rolul de chirurgiță aproape de pensionare, selectând operațiile pe care le voi face și realizând tehnici chirurgicale minim invazive noi, sigur fără gărzi. Poate voi cocheta și îmi voi pune în valoare talentul de designeriță sau, de ce nu, în rolul de prezentatoare a unei emisiuni medicale. Clar și în rolul de bunică, ocupându-mă de educația nepoților haioși… Poate nu în România, ci în Dubai. Acesta este visul lui Mario, iar eu voi fi sigur lângă el.
