Există o familiaritate bizară când te referi la o persoană publică pe care o admiri de ani de zile. O figură publică de care te simți atașat de parcă ai cunoaște-o personal. Când s-a aflat despre Cătălin Botezatu că are probleme cu sănătatea, o țară întreagă i-a fost alături în cel mai autentic mod posibil. Acum, când s-a întors victorios dintr-o bătălie literalmente pe viață și pe moarte, aceeași țară îi este alături. Poate exact această empatie este darul cel mai de preț pe care îl aduce cu sine celebritatea, iar onestitatea cu care Cătălin ne-a răspuns la întrebări este forma sa de a-și arăta recunoștința pentru publicul său. L-am plimbat prin copilărie, i-am umblat prin sertarele sufletului și l-am regăsit puternic, asumat și deschis, un om care dublează imaginea proiectată cu un firesc întotdeauna binevenit.
Cum îți imaginai că va fi viața ta când aveai 10 ani? Ce visa Cătălin mic, care era jocul lui preferat?
La 10 ani nu-mi imaginam cum va fi viața mea pentru că eram un elev foarte silitor, învățam foarte mult, îmi doream foarte tare să fiu premiant, ceea ce se și întâmpla. Nu acceptam să nu iau premiul întâi sau să pierd cumva locul de comandant de detașament sau, mai apoi, de unitate. Deci, nu mă gândeam exact ce voi face. Știam totuși că dacă lucrurile merg bine și dacă voi termina cu bine un liceu (mă gândeam să intru la cel mai bun liceu din oraș, respectiv Liceul de Matematică-Fizică, dar și la cea mai bună secție a acestuia, secția de matematică-fizică), după aceea să dau la actorie. Părinții mei își doreau cu ardoare, făcând un astfel de liceu, să termin mai apoi Energetica Nucleară și să plec din țară, în Canada, la reactorul mononuclear din Canada. Tatăl meu își dorea foarte tare treaba asta. Avea visuri mari cu mine, să fac cercetare. Chiar dacă era comunism, el nu punea la socoteală că e puțin complicat să se realizeze. Așa că visurile pe care le aveam se limitau la școală, la lucruri foarte reale. Generațiile noastre nu visau cai verzi pe pereți pe vremea aceea. Nu visam la mașini, haine, banii lu’ tata, ca acum. Altele erau reperele.
Am fost un copil foarte cuminte. Mă jucam, învățam, ieșeam afară cu prietenii. Am patru mătuși, fiecare avea înclinații și pasiuni diferite. Ele m-au ajutat foarte tare în formarea mea ca adult. Spun asta pentru că una dintre mătuși se ocupa de cultura mea muzicală – era pasionată de muzică – și ascultam cu ea de la clasici până la casetele de contrabandă cu muzică modernă. La 6-7 ani eram în stare să recunosc orice melodie simfonică. Îmi aduc aminte că eram la Sinaia pe trecerea de pietoni și, auzind de undeva, de departe, o melodie simfonică, am spus: „Ăsta este Chopin”. Lumea a rămas perplexă, până și mătușa mea, pentru că nu se așteptau ca un copil să recunoască acele acorduri. Altă mătușă, fiind profesoară, se ocupa de cultura mea literară: îmi dădea să citesc sau îmi citea chiar ea. Aș putea spune că jucăriile mele preferate erau cărțile, pentru că mătușa mea, profesoara, mi-aducea tot felul de cărți. Pe vremea aceea, apăruseră acele cărți 3D care se desfăceau, cu imagini care erau wow pentru vremea respectivă. Citeam foarte mult, mă jucam foarte mult și, nu în ultimul rând, coloram și desenam foarte mult.
Ai crescut cu senzația că ești dator cu un destin spectaculos? Dator ție însuți, dator părinților sau visurilor tale?
Am crescut cu senzația că voi face ceva în viață, că voi ajunge cineva. Datorez asta mai ales părinților mei, în special mamei mele. Ea era foarte strictă la capitolul educație, ea îmi spunea mereu că un om învățat e un om care se remarcă. La vremea aceea, educația mamei mi se părea spartană. Pe atunci nu o înțelegeam și o criticam, mai târziu abia am înțeles că nu a fost rău. Trebuie să recunosc că, în timp, învățat fiind să fiu perseverent și ambițios, am reușit să îmi realizez, pas cu pas, visurile.
Ce a fost, până acum, mai intens și mai magic decât îți imaginai, copil fiind? Ce te-a dezamăgit raportat la cum îți imaginai viața, oamenii, lumea atunci când erai mic?
Cred că o să ți se pară chiar amuzant. Atunci când eram mic și priveam la televizor dive mari, cântărețe, ca de exemplu Angela Similea, mi se părea că femeia aceea, cu vocea aceea, e aproape ireală. Niciodată nu-mi închipuiam că o să o cunosc. Și iată că nu numai că am cunoscut-o, dar am avut șansa mai întâi să fiu alături de ea în parte din videoclipurile pe care le-a realizat („Evanghelina”, „Să mori din dragoste rănită”), ca model. Mai apoi, să-i fac haine, să-i fiu designer, ceea ce a fost extraordinar. Cele mai frumoase și spectaculoase rochii pe care Angela Similea le-a avut sunt create de mine. Apoi, nu mi-am imaginat niciodată că voi fi cel care va crea cele mai frumoase rochii pentru una dintre cele mai mari dive – dacă nu unică acum în lume – ale operei, Angela Gheorghiu. Mă pot lăuda în acest sens cu faptul că Angela îmi poartă rochiile pe cele mai mari scene ale lumii. Este admirată nu numai pentru vocea ei, ci și pentru ținutele pe care i le-am realizat.
Au fost momente în care am fost dezamăgit de oameni, vorbesc de maturitate. În copilărie nu pot să spun că am fost dezamăgit de ceva. Dezamăgirile mari au venit cu timpul, după 20-25 de ani.
Ai avut parte de mai multe cumpene în viață și ai avut mereu puterea să vorbești despre ele, să îți asumi și lucrurile bune, și lucrurile grele din viață. Care au fost momentele cel mai dificil de gestionat pentru tine?
Sunt printre puținele persoane care au spus lucrurilor pe nume, am fost ca o carte deschisă de foarte multe ori. Tocmai de aceea am și scris, alături de Monica Vlad, cartea „Pedeapsa”, în care mi-am asumat prima parte a vieții, prima parte de după 20 de ani, în care am cunoscut mărirea și decăderea. Am spus că e ca un exercițiu la psiholog: dacă vorbesc despre asta, mă descarc. Am multe lucruri nespuse pe care aș vrea să le scriu. Cartea asta mi-am dorit-o o trilogie. După ultima experiență, chiar mă gândesc serios că merită să fie scrise și celelalte volume. Măcar pentru a-i ajuta pe alți oameni, în situații similare, să nu se simtă singuri cu gândurile lor. Se spune că suntem alcătuiți din suma experiențelor pe care le trăim, că ele ne formează. Și totuși, mă gândesc la unele de care, personal, m-aș fi lipsit…
De ce anume te-ai fi lipsit?
Până la urmă, îmi asum tot ce s-a întâmplat. Că a fost de bine, că a fost de rău, toate întâmplările din viața mea au fost niște provocări date de Dumnezeu pentru a vedea cum mă descurc și în situații critice, limită, și în situații frumoase – și cred că din fiecare am avut câte ceva de învățat.
Ce te-a format într-un sens bun?
Educația pe care am primit-o și, nu în ultimul rând, călătoriile spirituale, pasiunea de a citi și descoperi tot felul de culturi și religii, cu învățăturile din spatele lor.
Ce te-a deformat?
Societatea în care trăiesc mă deformează din când în când, pentru că am fost nevoit să fac mici compromisuri. Dar mă bucur că mi-am revenit imediat, mă bucur că nu m-au deformat permanent. Mi-am revenit la forma inițială și asta înseamnă putere și stăpânire de sine.
Oamenii, în general, sunt un sprijin sau o povară?
Sunt un sprijin, singurătatea nu e bună pentru nimeni. Chiar dacă ești introvertit, chiar dacă ai nevoie de momente cu tine, ai nevoie în permanență de oameni de suflet pe care să simți că te poți baza. Cei care reprezintă o povară nu există pentru că nu-i bag în seamă, nu fac parte din viața mea, îi ignor cu eleganță și păstrez în viața mea doar oameni de calitate. În ciuda faptului că par sociabil, că par prietenul tuturor, eu nu sunt așa. Am niște criterii ale mele de selecție.
Fiind persoană publică, ai parte și de reacții venite dinspre cei pe care nu îi cunoști, iar senzația e bizară de cealaltă parte. Există un feeling interesant că îl cunoști pe cel pe care îl recunoști de la televizor, din paginile revistelor, și asta duce la o familiaritate poate nefirească. Pe tine te iubesc sau nu te plac oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată. Cum e? Ajung aceste… hai să le spunem „vibrații” la tine?
În ceea ce mă privește, am fost un norocos pentru că oamenii chiar mă iubesc, oamenii chiar apreciază ce am făcut. Cariera mea a început acum 25 de ani și de atunci am tot urcat… E foarte greu să urci și să te menții acolo. Chiar spuneam că au trecut peste mine Guverne, probleme, vicisitudini ale vieții – eu am rămas acolo sus, nu am încetat să încânt publicul, să ajut oamenii, să nu-i dezamăgesc, să fiu extrem de atent cu cei din jurul meu. Și asta se vede, se simte, eu chiar sunt un om bun, cu plusurile și minusurile mele. Chiar acum, în ultima perioadă a vieții mele, când am avut acele probleme de sănătate, am primit zeci de mii de mesaje încărcate cu energie pozitivă. Am simțit că oamenilor le pasă de mine, că mă apreciază. După ce am ieșit din spital, persoane care nu m-au văzut niciodată și nu m-au cunoscut m-au oprit și mi-au spus: „Am văzut ce ți s-a întâmplat și îți dorim sănătate. Ți-am ținut pumnii, ți-am aprins lumânări, ne-am rugat pentru tine”. Mai sunt oameni care la semafoare deschid geamurile și spun: „Bote, să fii sănătos, ne rugăm pentru tine, ai grijă de tine”. Asta este extraordinar, asta a însemnat una dintre cele mai mari realizări, mai mult decât o realizare financiară sau de ordin profesional. Și să știi că eu cred că energia lor, în acest context nefericit în care am fost prins, m-a ajutat enorm.
Te-ai confruntat cu o boală serioasă. Cum ai reacționat la amenințare? Te-ai simțit puternic, vulnerabil sau ambele la un loc?
M-am confruntat cu o boală serioasă și rară – nu am avut o formă prea cunoscută de cancer – și am trecut printr-un periplu de patru operații grele. Am reacționat firesc pentru că nu aveam ce face, m-am gândit că e o altă încercare pe care doar Dumnezeu mi-o dă să vadă cum mă descurc. A fost foarte greu pentru că e dificil să suporți patru operații în mai puțin de trei săptămâni, dar mi-am dorit foarte tare să supraviețuiesc. Am văzut moartea cu ochii, am simțit că dacă voi avea un moment de slăbiciune firul se va rupe, drept pentru care mi-am impus să fiu puternic și, ca de fiecare dată când m-am confruntat cu lucruri mai delicate, m-am rugat nopți în șir. Atunci când stăteam în spital am făcut tot felul de „pacte” cu Divinitatea, promițând, ca orice om vulnerabil, tot felul de lucruri și așa am depășit totul. Acum sunt în continuare în mâinile lui Dumnezeu și El va decide ce se va întâmpla cu mine.
Ce și cine te-a ajutat cel mai mult să găsești motivație să lupți?
Motivația să lupt am găsit-o singur, în mine, apoi în oamenii de lângă mine, în prietenii mei care m-au susținut și, nu în ultimul rând, în publicul meu, în consumatorii de modă Cătălin Botezatu. Mi-am găsit motivația în tot ceea ce înseamnă viață, mi-am dorit să continui să trăiesc pentru a-mi continua proiectele, pentru a duce mai departe ce am început și să demonstrez că încă o perioadă de timp – sper, lungă – voi fi în topuri! (râde – n.red.)
Ai ales să te tratezi în Turcia. Consideri că sistemul de sănătate românesc mai are teren de recuperat în comparație cu cel de acolo?
Am ales să mă tratez în Turcia pentru că acolo m-am tratat de mai multe ori, deoarece am norocul să am un consilier medical internațional, pe Eva Pavel. De câte ori am probleme de sănătate, ea îmi recomandă mai multe clinici competente pe afecțiunea mea, din care eu aleg. Oricine își poate permite în mod gratuit un astfel de consilier internațional – și țin să spun asta pentru că e foarte important: el vă poate ajuta cu analizele, le poate citi în mod gratuit în orice clinică din lumea asta. Mai apoi, vă poate direcționa către orice clinică, se ocupă să asigure intervenții la niște prețuri decente. Uneori, în România, pe aceleași intervenții, în sistemul privat, prețurile sunt mai mari. Nu din motivul ăsta am ales însă Turcia, ci pentru că medicii de acolo foloseau o metodă nouă de chimioterapie, HIPEC, pe care o stăpâneau foarte bine. Dezavantajul este că aici, în România, sunt medici foarte buni, extrem de pricepuți și de competitivi, dar spitalele nu sunt atât de dotate și sistemul sanitar lasă mult de dorit. Să mai vorbesc despre cum arată unele saloane, de bacterii și toate cele? Când ai cancer și faci chimioterapie, imunitatea ta e la pământ. Orice virus sau bacterie te poate ucide după, chiar dacă ai scăpat de boala în sine. Am avut prilejul să văd asistente în spitale celebre de stat care erau îmbrăcate cum veneau de acasă și se purtau cu bolnavii într-un mod execrabil. Dacă te dezumanizezi, eu zic că e bine să te lași de meseria asta. Aici trebuie lucrat la noi înșine. Dar, în același timp, cunosc medici extraordinari, medici fantastici care fac minuni și salvează vieți în România.
În Turcia am mers pentru că spitalele de acolo au aparatură extraordinară, ești monitorizat zile întregi după intervenție, ai cameră septică. Medicana, spitalul unde eu m-am operat, arată ca un spital făcut de NASA și am fost operat de doi medici extraordinari, care au operat unul în SUA, unul în Franța, cu experiență foarte mare pe afecțiunea mea oncologică. Am mers mai mult pentru cea de-a doua operație, din cele patru, operația cu HIPEC.
Clipele grele din viețile noastre au darul să funcționeze ca un duș rece. Ne trezesc, ne amintesc că timpul este o resursă limitată, că viața e un dar fragil. Când te simți cel mai viu?
Așa e, au un dar de a ne trezi la realitate, sunt ca un duș rece. În ceea ce mă privește, mi-am dat seama abia acum că viața e doar una și că trebuie trăită fix așa cum îți place. Teoretic, știm asta cu toții. Trăim situații, ne propunem lucruri, apoi ele trec și uităm… Nu sunt un egoist și nici n-am să devin de acum încolo un egoist, dar voi trăi fiecare clipă cu cea mai mare intensitate. Ca și cum ar fi ultima. Sper să nu uit de data asta! Mă simt cel mai viu atunci când primesc recunoștința publicului meu, atunci când sunt pe scenă. Eu iubesc pătimaș ceea ce fac, nu obosesc când am multe evenimente de modă, în asta îmi găsesc energia, când văd că am reușit, că produsele mele sunt purtate de cât mai mulți oameni, astea sunt satisfacțiile pe care le am.
Crezi în bucuriile simple? Care sunt cele mai obișnuite bucurii care te animă?
Nu sunt o persoană care suferă să primească daruri materiale. Chiar și de ziua mea, prietenii se întreabă: „Ce să-i cumpăr lui Botezatu? Că are de toate!”. Nu mă bucur la daruri. Mă bucur de revederea unei persoane pe care n-am mai văzut-o de mult, de locuri în care mă simt bine, fie că sunt singur, fie că sunt cu persoana iubită, mă bucur de un asfințit, de un mesaj frumos, de o carte cu substrat, de o prăjitură bună și un ceai într-un loc drăguț… Sunt foarte multe bucurii simple pe care oamenii cred că eu nu le trăiesc dat fiind faptul că mă consideră un VIP. De fapt, sunt o simplă persoană, un om ca toți ceilalți care, datorită unui statut, datorită jobului pe care îl are, este „cocoțat” de ceilalți pe un piedestal pe care eu nici măcar nu știu dacă îl merit sau nu. Cele mai obișnuite bucurii care mă animă sunt să merg cu prietenii mei oriunde: la masă, în vacanțe, aici, în străinătate, nu contează. Să fiu alături de ei, să râdem, să ne distrăm. Și iubirea. Dacă nu ești iubit, ești ca un om mort.
Dar cele mai extravagante?
Am norocul să îmi satisfac toate extravaganțele, multe dintre ele sunt legate de modă, firesc, fiecare cu viciul lui. Îmi muncesc banii de când mă știu. Dar nu prea îmi place să vorbesc despre extravaganțele mele, pentru că nu-mi place să epatez. Asta ar însemna să-mi sfidez publicul datorită căruia exist și nu-mi doresc asta. Poate că uneori o fac fără să vreau, prin prisma contractelor de imagine pe care le am, când trebuie să promovez anumite branduri și lucrurile par extravagante. Uite, acum, de exemplu, am câștigat un ceas scump la evenimentul vostru, la Gala LUXURY, un TAG Heuer, pentru că am avut cele mai multe like-uri pe Instagram. Ce să fac? Dar nu-mi place să vorbesc despre viața mea ca despre o mare extravaganță pentru că, repet, eu mă hrănesc și îmi iau energia din lucrurile simple.
Foto: Dan Niculescu / Alexandru Maxim / Dani Cotovanu
