Există artiști care performează și există artiști care se dezvăluie. Alina Eremia face parte din cea de-a doua categorie – o prezență artistică ce refuză superficialul și îmbrățișează autenticitatea, chiar și atunci când doare. Crescută cu disciplina pianului și aprinsă de focul scenei, și-a croit drumul dincolo de imagine, alegând să transforme fragilitatea în forță și vulnerabilitatea în versuri. În rândurile care urmează, am făcut o incursiune în intimitatea vieții unui artist care se scrie, se destramă și se reclădește cu fiecare piesă.
Alina, îți amintești care a fost primul moment în care ai simțit că muzica nu e doar o joacă, ci parte din cine ești? A fost o revelație blândă sau un foc neașteptat?
Mereu spun că nu eu am ales muzica, ea m-a ales pe mine. A fost o legătură inconștientă, dar extrem de naturală. Țin minte că, atunci când eram mică, dădeam concerte pe prispa casei, cu deodorantul pe post de microfon, și vindeam bilete familiei. Când am urcat pe o scenă adevărată pentru prima oară și am simțit luminile, căldura reflectoarelor și energia oamenilor din fața mea, am înțeles că e ceva mult mai mare decât mine. Era un amestec de emoție, frică, adrenalina aia pe care o simți în stomac, dar care se transformă în putere când începi să cânți.
Mi-am dat seama că, atunci când cânt, sunt cel mai aproape de esența mea. E un loc sigur în care pot să spun ce simt, să mă eliberez, să dau tot ce am, chiar și vulnerabilitatea, fără frică. Muzica e parte din mine. Eu sunt muzica.
Ai studiat pianul și ai trecut printr-o formare muzicală serioasă. Cum a contribuit această disciplină la felul în care compui sau îți înțelegi acum arta?
Cred că studiul pianului și formarea muzicală serioasă m-au disciplinat fără să-mi altereze sensibilitatea. Pianul te învață să fii prezent, să asculți nu doar notele, ci liniștea dintre ele. M-a ajutat să-mi ordonez haosul interior și mi-a antrenat urechea. M-a învățat disciplina, pentru că inspirația are nevoie de structură. Acum, când compun, îmi dau seama că s-a creat un instinct de a simți progresia acordurilor, dinamica unei melodii, cum să construiesc tensiune și eliberare – dar asta vine și din toate orele de studiu și repetiții în care de multe ori mă frustram că nu îmi iese perfect.
Pianul m-a învățat și să am răbdare cu mine, să nu mă grăbesc, să mă opresc atunci când ceva nu sună cum trebuie, să înțeleg că muzica nu e doar sentiment, e și muncă, iar când se întâlnesc cele două, se nasc piesele în care mă regăsesc cel mai mult.
Privind înapoi la perioada „Pariu cu viața” și începuturile tale în lumina reflectoarelor, care a fost cea mai mare provocare în a-ți păstra vocea interioară autentică?
Cred că cea mai mare provocare a fost să-mi păstrez vocea interioară autentică într-un context în care toată lumea îți spune cine ar trebui să fii și toți vor să îți dicteze o anumită direcție.
Eram o puștoaică atunci, iar lumea showbizului îți pune etichete. E ușor să te pierzi pe tine dacă nu rămâi ancorată în ceea ce ești tu cu adevărat. A fost dificil să mă acomodez cu ideea că nu trebuie să mulțumesc pe toată lumea și că e OK să spun „nu” dacă ceva nu rezonează cu mine. Aveam impresia că mi se vor închide uși – dar întotdeauna se vor deschide ușile potrivite pentru tine.
Ești implicată direct în co-scrierea pieselor tale. Cum arată, în profunzime, procesul prin care transformi gânduri sau dureri în versuri și sunete? Cât din tine rămâne în piesele finale?
E un proces foarte personal și vulnerabil, dar eliberator. E un mod de a mă autodescoperi, de a „săpa în suflet”. Când simt ceva foarte puternic, îmi notez rapid pe telefon o frază, un gând, o imagine, o metaforă care îmi vine în minte. După, îmi iau timp și o dezvolt la studio. Muzica e terapia mea și felul meu de a descifra lumea și ceea ce simt. Dacă nu spun cu voce tare un gând, e foarte posibil să-l transform într-o idee de piesă.
Cât din mine rămâne în piesele finale? 100%. Chiar dacă ideea brută se prelucrează, mai ajustez versuri care simt că pot fi mai bine valorificate sau schimbăm structura pentru muzicalitate, esența rămâne. Oamenii simt când ceva e autentic.
În multe dintre melodiile tale există o sinceritate dezarmantă. Ce ai învățat despre tine dând glas unor fragilități pe care alții poate nu le-ar rosti nici în gând?
Am învățat că fragilitatea nu înseamnă slăbiciune. E, de fapt, puterea de a te arăta exact așa cum ești, fără teama de a fi interpretat greșit. Atunci când îi dau glas, îi fac și pe alții să se simtă mai puțin singuri. De multe ori, am citit mesaje de la oameni care îmi scriu că muzica mea i-a salvat într-un moment dificil sau că i-a vindecat.
Am învățat că vulnerabilitatea creează conexiuni adevărate, dincolo de tot zgomotul lumii în care trăim. E ca un reminder că orice durere, orice frică, orice gol pe care l-am simțit poate deveni ceva frumos.
Ai încheiat recent un turneu sold-out în toată țara – o performanță remarcabilă. Dincolo de cifre și aplauze, care a fost momentul tău preferat, poate chiar invizibil pentru public, dar cu o încărcătură emoțională uriașă pentru tine?
Turneul „Antifragil” a fost un milestone pentru mine, fiind primul meu turneu organizat în regim propriu împreună cu echipa mea. Am fost implicată în toate aspectele, de la partea creativă, producție muzicală, până la logistică. Fiecare concert din turneu a fost unic și am fotografiat cu sufletul fiecare moment. Tot ce s-a întâmplat s-a simțit magic și mă bucur că oamenii au intrat în povestea noastră. O să prețuiesc mereu fiecare cuvânt pe care mi l-au spus în orele petrecute după concert la poze.
Partea pe care nu o știu oamenii (ce a fost invizibil) este cum așteptam cu emoții în backstage înainte de concert și îi priveam cum se așază pe scaune, în timp ce echipa punea la punct ultimele detalii. Era exact cum proiectam eu când eram mică.
Pe lângă muzică, te-ai aventurat și în lumea antreprenoriatului și ai deschis recent, împreună cu doi parteneri, o cafenea de specialitate. Ce te-a atras către lumea cafelei artizanale și cum vezi acest business în raport cu arta ta muzicală?
Pentru mine, The Brewprint nu este doar un business, ci un spațiu de suflet. M-am simțit atrasă de lumea cafelei artizanale pentru că are aceeași atenție la detalii și autenticitate ca muzica. Așa cum fiecare piesă are propria emoție și poveste, la fel, fiecare cafea de specialitate are un traseu: de la fermierul care o culege cu grijă, la modul în care este prăjită, extrasă și servită.
Îmi place să observ cum oamenii se opresc din agitația zilei, își iau o cafea și își dau voie să respire, să simtă aroma, să stea cu ei pentru câteva momente. În plus, îmi place ideea de comunitate pe care o creează o cafenea. Este un loc unde oamenii vin să lucreze, să scrie, să se întâlnească, să viseze, să schimbe gânduri.
The Brewprint e ca o extensie a artei mele: e despre experiență, conexiune, sinceritate și calitate. Îmi place să creez spații unde oamenii să simtă că fac parte dintr-o poveste, la fel cum se simt atunci când vin la concertele mele. Muzica și cafeaua se completează frumos: ambele înseamnă ritual, emoție și autenticitate.
Ce te inspiră cu adevărat? Sunt oameni, povești, crize personale sau momente de liniște cele care aprind flacăra unei idei muzicale?
Pentru mine, inspirația vine din viața reală, din tot ce simt intens sau mă impactează emoțional. Uneori, sunt lucruri care se petrec în viața mea; alteori, sunt povești pe care le aud și se depun în mintea mea și, fără să-mi dau seama, scriu despre ele. Mă inspiră poveștile oamenilor, pe care le citesc în comentarii, povești mai impresionante ca multe scenarii de film. La fel de mult mă inspiră și momentele de liniște, când îmi dau voie să respir și să observ cine sunt acum, ce îmi doresc, ce nu mai accept. O idee pleacă de la o emoție foarte puternică și de la gânduri pe care trebuie să le descarci undeva – și atunci ies piesele alea care au un „quelque chose”.
Pentru tine, ce înseamnă cu adevărat luxul?
Pentru mine, timpul este un lux. Timpul pe care îl am cu mine și cu oamenii care contează cu adevărat. Lux e să pot spune „nu” atunci când simt că nu îmi face bine, fără să mă simt vinovată. Să am o zi întreagă în care să nu fac nimic, să am grijă de sufletul meu, să mă înconjor de energie bună și să fac lucrurile care îmi hrănesc inima. Să am libertatea să creez, să cânt, să scriu fără presiune, fără să simt că trebuie să demonstrez ceva cuiva. Asta înseamnă pentru mine luxul – liniștea aia interioară pe care nu ți-o poate lua nimeni.
Când nu ești artistă, cine e Alina?
Când nu sunt artistă, sunt un om care încearcă să trăiască frumos, cu recunoștință, cu sufletul curat și cu multă iubire de dat.
Ce hobby-uri, ritualuri sau plăceri simple îți aduc echilibru?
Momentele mele favorite sunt cele petrecute cu iubitul meu și cu cățeii mei. Sunt refugiul meu, ceea ce numesc eu „acasă”. Iubesc să merg la ai mei, să gust mâncarea mamei, să stăm în curtea casei și să ne întindem la povești. Îmi plac plimbările lungi, să citesc, să mă uit la un film vechi. Astea sunt plăcerile mele simple, dar care îmi îmbogățesc viața.
Care a fost cel mai greu moment în cariera ta – acel punct în care ai simțit că totul s-ar putea opri? Cum ai trecut peste el și ce a rămas după?
Cel mai greu moment în cariera mea a fost când am simțit că m-am pierdut pe mine în toată alergătura asta, între concerte, interviuri, scris de piese, avioane și hoteluri. Când simțeam că orice aș face nu e suficient, că așteptările sunt prea mari, iar eu nu mai știam cine sunt fără toate proiectele și planurile. A fost momentul în care am simțit că poate nu sunt destul, că poate ar trebui să renunț.
Era oboseala care îți intră în suflet și nu mai pleacă, care îți taie creativitatea și îți fură bucuria. Am trecut peste, pentru că am ales să mă întorc la mine. Acum sunt mai prezentă, mai atentă la cine sunt și la ce îmi doresc cu adevărat, mai conștientă că nu pot da din ce nu am. Sunt foarte recunoscătoare că pot să fac ceea ce iubesc și nu vreau să uit să mă și bucur de drum.
Ai spus la un moment dat că muzica e și formă de terapie. Ce întrebări existențiale te urmăresc și cum le „răspunzi” prin compoziție?
Da, cred cu adevărat că muzica e formă de terapie. Pentru mine, muzica a fost mereu un loc sigur în care pot să pun toate gândurile și emoțiile pe care uneori nu știu cum să le spun cu voce tare.
Sunt multe întrebări existențiale care mă urmăresc și se repetă: „Sunt suficientă așa cum sunt, fără tot ce fac? Care e misiunea mea? De ce iubim oameni care nu sunt pregătiți să primească iubirea pe care o oferim? De ce avem nevoie să ne demonstrăm nouă înșine că suntem puternici, când e OK să fim și vulnerabili?”. La unele am găsit răspunsul parțial, pentru celelalte e work in progress. Muzica mă ajută să privesc frica și să o îmblânzesc, să accept ce mă doare și să o transform în artă.
Când scriu, mă întorc la cea mai sinceră parte din mine, acolo unde nu mă judec pentru ce simt. Acolo, răspunsul nu e neapărat „da” sau „nu”, ci acceptarea că viața e un amestec de dor, de iubire, de pierdere, de regăsire. Și că asta e tot ce avem.
Ce te motivează acum, în prezentul tău matur artistic? Mai e vorba de aplauze sau ai găsit o altă sursă de combustibil interior?
Normal că aplauzele încântă și hrănesc mintea și sufletul. Sunt într-un punct în care vreau ca fiecare piesă să fie reală, nu doar relevantă. Nu vreau să alerg după hituri, ci după adevăr. Când primesc mesaje de genul: „Piesa ta m-a ajutat să trec peste…”, îmi dau seama că muzica nu e doar despre mine, e despre noi, despre cum ne ținem unii pe alții atunci când cuvintele nu mai ajung. Asta e sursa mea de combustibil: dorința de a lăsa ceva care contează. Să fac lucruri care rămân, care schimbă ceva, fie și puțin, în sufletele celor care mă ascultă, să fiu un om mai bun prin muzica mea.
Dacă ai putea scrie acum un refren al viitorului tău – profesional sau personal –, cum ar suna?
„Vreau să fiu lumină, chiar și când e greu / Să iubesc viața, să iubesc mereu / Să rămân eu, chiar de-aș cădea / Să îmi iau inima cu mine oriunde-aș pleca. / Să nu mă pierd, să cred în vis / Să nu uit cine sunt, orice ar fi scris.”
