Deepcentral, 2 Gents. Două proiecte muzicale diferite care îl definesc în egală măsură pe Doru Todoruț și care oglindesc personalitatea sa complexă. Este un om îndrăgostit de muzică, nu se oprește din exercițiul de descoperire a lumii, iar fiicele sale îi luminează sufletul. A ajuns de la catedră pe scenă, are mai multe „acasă” care îi încarcă bateriile și a avut curajul să o ia de la capăt atunci când a simțit nevoia să descopere drumuri noi.
Ai avut curajul să faci schimbări mari în viața ta, deși, în general, oamenii se feresc de schimbări. Ai luat-o de la capăt și pe plan personal, și pe plan profesional. Cum te-ai caracteriza în zece cuvinte?
Sunt un om perseverent, optimist, înzestrat, iubitor de viață, iubit.
Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din spatele catedrei?
Amintirile din perioada când am fost dascăl nu sunt din spatele catedrei, din fericire, ci sunt atunci când aveam în mâinile mele mânuțele lor, ale copiilor, care mă vedeau atotștiutor, părintele lor (uneori mai bun decât părinții naturali), care mă iubeau și mă doreau în preajma lor atunci când se jucau, când progresau la scris, citit sau calculat, atunci când aveau probleme, iar eu le dădeam soluțiile de care aveau nevoie. Copiii sunt o binecuvântare. Atât timp cât vezi copiii ca o binecuvântare, poți preda. Eu m-am oprit din motive personale (am obținut un post la Universitatea de Vest din Timișoara, Științele Educației).
Când ți-ai dat seama că muzica este adevăratul tău drum?
Am început să cânt de mic și să dansez de când mă știu. Am fost la Palatul Pionierilor ca să studiez violoncelul, însă la 6 ani eram prea mic. Am optat pentru acordeon și, timp de șase ani, am studiat de două ori pe săptămână practica și teoria muzicală. A urmat liceul pedagogic (era obligatoriu studiul unui instrument clasic), în perioada căruia am studiat pianul, dar și solfegiul, dicteul muzical, metodica predării muzicii la clasele I-IV. După liceu, m-au abordat niște vecini care aveau timp liber destul și care s-au gândit să înființeze o trupă. Se întâmpla prin 1999. De atunci, lucrurile au evoluat până astăzi.
Ai lăsat Timișoara cu Bega și ritmul ei de blues pentru un București haotic, vesel și nebun. Ți se face dor sau ești aici „acasă”?
Așa cum am constatat că sunt ambidextru, am conștientizat că pot avea mai multe „acasă”. Am „acasă la părinți” în Timișoara, am „acasă” alături de fetițele mele superbe, am „acasă” lângă Irina, iubita mea, și mai am un altfel de „acasă” pe scenă. Fiecare îmi oferă stări, momente, amintiri extrem de puternice și de plăcute. Da, mi se face dor de acasă, pe rând sau deodată uneori. Am o viață agitată, plină de adrenalină, dar m-am obișnuit și îmi place.
Pari o persoană care preferă schimbarea compromisului. Este un act de curaj să cauți drumul cel mai adevărat?
Sunt o persoană cu multe concepte despre lume și viață deja trasate, cu principii solide, dar și vizionar (cred eu). Evit plafonarea, mediocritatea, chiar dacă durează uneori mult să găsesc alte soluții. Nu fac schimbări de dragul noului, al adrenalinei, ci în urma unor analize și decizii mult gândite, întoarse pe toate părțile. Nu am găsit drumul adevărat pentru că adevărul este, din păcate, încă relativ. Ador adevărurile absolute din orice știință – din acest motiv mi-a plăcut să studiez legile fizicii, ale chimiei sau ale matematicii, chiar dacă în liceu m-am oprit din studiul lor în clasa a XI-a (profilul pedagogic este unul special).
Cum iei deciziile majore din viața ta? Te bazezi pe instinct, pe rațiune sau le îmbini?
Deciziile majore se iau în timp, după studierea foarte amănunțită a unei situații tensionate sau problematice. Deciziile în pripă sunt ca extragerea unui loz: uneori sunt o soluție foarte bună, dar alteori te blochează pe termen mediu sau chiar lung. Dacă în adolescență eram foarte vulcanic, acum sunt mai răbdător și mai înțelept.
Deepcentral este un proiect care a prins foarte bine. Cum te-a format experiența?
Deepcentral este primul meu proiect de suflet și de succes. Au mai fost încercări înainte, dar alături de George Călin am găsit formula muzicală aproape optimă pentru noi și pentru publicul românesc din ultimii ani. Ca în orice domeniu, experiența de studio, de scenă te ajută mult și te dezvoltă ca personalitate, ca dezinvoltură și abordare, fie în compoziție și interpretare, fie în comunicarea cu publicul, presa, oamenii din industria muzicală. Mă simt mulțumit de ceea ce am creat sub numele Deepcentral și sper să auzim curând noul single.
Vorbește-mi, te rog, de 2 Gents. Prin ce diferă de Deepcentral?
2 Gents reprezintă o extensie profesională și muzicală a mea, o regăsire datorită maturizării personale și nu numai a mea. Am căpătat curajul de a aborda hituri internaționale și de a le interpreta în propria viziune artistică, având alături o susținere clasică din partea unei orchestre și a colegului și prietenului bun, Cici Rogojan. Este o formulă care are de toate: sensibilitatea și complexitatea muzicii clasice, energia instrumentelor de percuție pe care Cici le stăpânește într-un mod magic pentru mine și interpretarea mea în care mă afund, mă regăsesc, mă exprim și simt că trăiesc la maxim. Pregătim în toamnă un turneu de conștientizare a importanței muzicii în viața copiilor, a cunoașterii și studierii unui instrument de către aceștia și a consumului de muzică de calitate, indiferent de genul muzical despre care vorbim.
Ce îți aduce fiecare formulă în parte? Cum se simte Doru de la Deepcentral? Dar Doru de la 2 Gents?
Cu Deepcentral rămân tânăr și plin de energie și adrenalină, alături de publicul iubitor de distracție și dans. Cu 2 Gents învăț, mă autodepășesc și aprofundez tot ce pot și cât mai mult din muzică, din rădăcinile muzicii moderne.
Simți că există o maturizare muzicală prin care trece un artist? Se schimbă felul în care vezi lucrurile, în timp?
Evident. Un artist sau un profesionist care nu este interesat de istoria profesiei, de diversitatea ei, de profunzimea și complexitatea ei nu a învățat încă să se bucure de acea meserie, de muzică în cazul meu. În artă nu există „destul”, ci o continuă dezvoltare personală și profesională. Acum apreciez mult mai mult instrumentiștii și soliștii de muzică clasică, dirijorii, oamenii care au compus capodopere ce rezistă provocării timpului și îmi dau seama că sunt departe de ei, ceea ce mă stimulează, dar mă ține cu picioarele pe pământ.
Care sunt artiștii care te-au influențat de-a lungul timpului?
Sunt atipic. Am început prin a asculta muzică populară cu părinții la radio, duminică dimineața și la emisiunile de tip „Tezaur folcloric” sau singur hiturile anilor ’80 și ’90. Apoi a urmat perioada discotecilor în care reușeam să mă distrez în weekend, vacanțele de la mare cu muzică dată tare în boxe. Apoi am început să cumpăr albume ale unor trupe mari de rock, dar să cânt „după” cântăreți pop, soul sau jazz singur, acasă. Așa m-au găsit cei care au avut încredere în mine atunci când m-au luat în proiectul Popstars, în 2003. De atunci am început să compun și să cânt nu doar pentru mine. Nu dau nume pentru că toți ascultăm melodiile trupelor mari de pop și rock și prefer ca fiecare să asculte ceea ce îi place.
Ai prins vremurile în care MTV era principalul canal de promovare, iar acum rețelele de socializare au cam desființat puterea acestor media. Te (re)găsești în online?
Am prins multe perioade. Începând cu Atomic TV (wow, cât a trecut de atunci!) și până azi, cu Insta Story toată ziua. Acum fanii vor să știe ce faci în fiecare moment, în fiecare secundă, nu doar să citească ce îți place să asculți sau să mănânci. Eu sunt mai egoist și păstrez viața personală pentru familia mea, prietenii apropiați. În schimb, melodiile și scena aparțin fanilor fără limite.
Cum ți se pare muzica pe care o găsim în topurile internaționale azi? Te regăsești, de exemplu, în hip hop? Înțelegi fenomenul?
Hip hop nu mai este un fenomen. Este atât de vechi, dar ascultat, încât din gen de nișă a devenit mainstream. Acum asculți la radio piese din genurile trance, progressive, trap, hip hop pe care nu credeai vreodată să le auzi. Publicul este mult mai flexibil, mai deschis noutăților. Acest lucru este o capcană: cantitatea aduce cu sine scăderea calității pe de o parte, dar dezvoltarea unui simț muzical mai complex. Este nevoie de cultivare muzicală, iar aceasta nu va fi găsită numai pe radiourile de masă. De exemplu, reggaeton este un gen atât de simplu, superficial, dar balansat, încât la fiecare doi-trei ani reapare în topurile muzicale mondiale, nu doar în America de Sud. Muzica latino a acaparat destul de mult America de Nord și, implicit, lumea. Calitatea este slabă, textele sunt simple („eu, tu, împreună, soare, mare”), dar balansul ei te instigă la dans, la bucurie. Fiecare melodie cu partea ei pozitivă. Depinde ce cauți în muzică.
Crezi în artistul care se ridică datorită publicului, fără o industrie în spate?
Iată o întrebare serioasă. Cred în afirmarea unui artist fără industrie până la un punct. Poate fi ridicat de online, YouTube, Facebook etc. Când ajunge la un nivel în care vrea să aibă un turneu sau concerte pe scene mari, va avea nevoie de management, impresariere, casă de discuri pentru a fi difuzat la radio. Sau poate rămâne la nivel de nișă (dacă genul muzical este nișat), să cânte doar de plăcere acolo unde reușește, la nivel mic. Nu poți fi un artist mare dacă nu funcționezi într-un sistem.
Dar fără o mare durere? Crezi că arta pornește de la căutări interioare sau poate transmite un mesaj și fără acest tumult interior?
Suferința ne purifică. Fericirea ne înalță. Avem nevoie de amândouă. Depinde cum ești ca fel de a fi, în care dintre cele două stări te regăsești și ești mai creativ. Eu am compus foarte bine când am trăit o decepție, o suferință, când am iubit egoist. Am avut și piese pe care le-am compus în plin succes, din bucuria de a vedea că poți trece de barierele industriei și cele proprii.
Care este tumultul tău?
Tumultul meu este secret. Cred că avem nevoie de secrete, de o lume personală pe care să nu o expui. Cred că marii oameni ai acestei lumi au „plecat dincolo” cu multe secrete.
Care consideri că sunt privilegiile unei persoane cu statut public?
Nu am tânjit după privilegiile unei persoane publice. Eram destul de „public” când eram învățător. Mă știa toată Timișoara. Deja aveam probleme în a recunoaște numele unei persoane și de unde o cunosc, așa că acum la capitolul identificare persoane stau foarte prost. Am fost catalogat de multe ori ca fiind îngâmfat sau arogant pentru că nu am salutat primul pe cineva, dar sunt prea multe persoane care intră în conversație cu mine fără să ne fi cunoscut înainte și, efectiv, uneori devine prea obositor. În fine, întrebarea era despre privilegii. Sunt privilegii, dar eu nu am fost prea atras de ele pentru că sunt convins că „fiecare privilegiu va trebui plătit cândva”. Am scăpat de luarea permisului de conducere pentru exces de viteză atunci când conduceam prea repede între concerte. Acum am renunțat să mai forțez lucrurile. Prea mulți cunoscuți au avut accidente fatale sau foarte grave.
Dar datoriile față de public?
Ca persoană cunoscută publicului, devii oarecum model pentru mai multe persoane decât dacă nu ai fi. Asta nu înseamnă că trebuie să devii ceea ce vrea publicul, să îți încalci propriile principii, dar presupune asumarea comportamentului personal, a declarațiilor publice ca eventual formator de opinie publică. Dacă ești un om de calitate, vei întâlni public de calitate. Nu trebuie să te placă toată lumea. E chiar ciudat și periculos să se întâmple acest lucru.
Pe plan personal, ai ieșit dintr-un mariaj și citeam că a fost o experiență dificilă. Ce te-a ajutat să te reechilibrezi?
Ceea ce se scrie și citește despre mine în presă nu este neapărat și realitatea 100%. Niciun divorț nu este ușor, mai ales când sunt implicați copii. Reechilibrarea a venit constant din partea fetițelor mele, care mi-au dat echilibru și motivație pentru a căuta soluții. Răspunsurile problemelor sunt acele „acasă” despre care vorbeam. De acolo vin echilibrul, dragostea, motivația și optimismul meu.
E mai simplu să fii cu o persoană care înțelege industria muzicală? Irina Baianț este soprană și ați cântat pe aceeași scenă.
Nu știu dacă e mai simplu în general. Pentru mine este simplu, minunat și extraordinar să fiu cu ea, cu Irina Baianț. Ea este femeia care reușește să mă împlinească din multe puncte de vedere, inclusiv cel muzical. Irina nu este doar o soprană, ci este o soprană de o calitate rară și de un nivel profesional extrem de ridicat, în continuu progres. Și spun asta cu realism și multă apreciere și drag. Mă simt măgulit, onorat și fericit să împart timp, dragoste și muzică cu ea.
Intrați în competiție sau vă susțineți reciproc? Apar orgolii personale sau este mai degrabă înțelegere, completare?
Nu am cum să concurez cu Irina. Muzica clasică este pentru mine la fel ca o carte pentru un copil care învață alfabetul. Pe de altă parte, ne ajutăm foarte mult atunci când trebuie să ne exprimăm muzical, atunci când compunem sau interpretăm diverse piese sau arii. E nevoie de experiență și inteligență artistică pentru a cânta un rol de operă sau de musical, pentru a organiza un spectacol inedit.
Cum este relația cu fiicele tale? Ce faceți împreună?
Fetițele mele sunt speciale. În primul rând, pentru că sunt ale mele, pentru că avem glumele noastre, jocurile noastre și felul unic în care relaționăm. Nu vreau să intru în detalii pentru că în cuvinte e dificil să exprimi dragostea, relația dintre noi, însă ele îmi aduc bucuria în această viață.
Le răsfeți? Unde ați fost ultima dată în vacanță?
Evit să le răsfăț prea des sau prea mult. O fac pentru că sunt copii și au nevoie de multe motivații exterioare pentru a învăța mai mult, mai bine, pentru a descoperi această lume foarte diferită de cea din poveștile și jocurile cu păpuși sau din parc. În ultima vacanță am fost la bunicii din Timișoara. Încercăm să mergem cât mai des și să ținem legătura cu ceilalți membri ai familiei, chiar dacă distanța este destul de mare.
Cum percepi statutul de părinte? Este un rol care te mobilizează, te copleșește, te animă?
Puțin din fiecare. Uneori cedez și simt că vreau o pauză, să mă întind în pat și să dorm două-trei ore când sunt prea obosit. Alteori mă copleșesc cu dragostea lor, cu zâmbetele sincere și îmbrățișările lor atât de greu de descris. Nu e ușor să fii părinte, dar e atât de frumos!
Ce ai dori să învețe de la tine fiicele tale?
Prefer ca ele să identifice calitățile la mine și să le însușească pe acelea care consideră fiecare că i se potrivesc. Vreau ca ele să fie mai independente, mai inteligente și mai bucuroase decât mine.
Ce ți-ai dori să nu asculte fetele tale?
Nu îmi place muzica fără mesaj. Prin mesaj înțeleg o idee, un concept inedit sau profund, nu doar vorbe. Nu agreez piesele în care textierul efectiv se laudă cu ce are (sau, mai bine spus, a primit de la părinți), linia melodică e simplistă, orchestrația de calitate slabă. Sunt câteva proiecte muzicale în țară proaste, superficiale, care au succes la adolescenți. Nu dau nume, ci doar încerc să le protejez pe fetițe de acea zonă de exprimare fără consistență.
Ai timp pentru tine?
Nu. Sincer vorbind, nu am. Dar, dăruind timp celor dragi mie, mă mulțumesc cu câteva zeci de minute în fața unei cărți, seara, sau cu un film. Îmi doresc mai mult timp pentru mine, dar nu e o prioritate.
Cum te îngrijești, cum rămâi în formă?
Eh, aici lipsa timpului se simte în ultima perioadă. Nu am mai ajuns la sală, dar reușesc să alerg seara în parc. Nu e suficient pentru viața mea destul de dezordonată, cu somn puțin și deplasări și petreceri multe, însă consider că sunt încă în „grafic”. Am în plan să revin în cea mai bună formă până la finalul anului: sală, alergare, alimentație controlată – sunt suficiente pentru rezultate foarte bune.
Cum te răsfeți?
Răsfățul vine din partea celor care mă iubesc. Prefer răsfățul celorlalți în locul celui personal. Cine mă cunoaște știe ce îmi place. În plus, nu sunt o persoană solitară.
