Într-o lume în care zgomotul pare să câștige mereu teren în fața esenței, există oameni care reușesc să rămână ancorați în autenticitate, iar Albertina Ionescu este unul dintre ei. De la prima sa întâlnire cu televiziunea, la doar 18 ani, până la momentul în care a devenit un nume respectat în mass-media, a învățat că adevărata valoare nu vine din strălucirea reflectoarelor, ci din consistența dintre cine ești și ceea ce transmiți. Astăzi, după 25 de ani în televiziune, Albertina Ionescu nu doar că spune povești, ci le trăiește cu sinceritate. În acest interviu, ne vorbește despre începuturi, despre provocarea de a rămâne tu însuți într-un domeniu al aparențelor și despre acel lux rar pe care puțini îl înțeleg cu adevărat: liniștea interioară.
Dacă ne întoarcem în timp, la momentul în care aveai 18 ani și explorai pentru prima dată presa, ce visai atunci pentru tine? Îți imaginai că televiziunea va deveni un loc pe care îl vei numi „acasă” timp de 25 de ani?
Dacă mă întorc la Albertina de la 18 ani… era o visătoare cu pantofi comozi (dar cu visuri înalte), o agendă plină de idei și o curiozitate care n-avea buton de pauză. Visam să spun povești care mișcă ceva în oameni. Nu știam exact dacă o voi face în fața unei camere, într-o redacție sau de pe vârful unui munte (glumesc, nu-s chiar atât de sportivă), dar știam că vreau ca vocea mea să aibă sens.
Televiziunea era atunci un vis intimidant și fascinant. N-aș fi îndrăznit să cred că voi numi acest loc „acasă” timp de 25 de ani. Dar uite că am crescut odată cu ea – sau ea cu mine – și ne-am înțeles bine.
Emisiunea de lifestyle pe care o realizez și o prezint azi mi-a confirmat că sunt exact acolo unde trebuie. De trei ani chiar spun povești care schimbă, iar asta se întâmplă prin intermediul invitaților și specialiștilor aleși pe sprânceană să informeze publicul Televiziunii Române. „Sâmbăta cu Albertina” mă provoacă și mă împlinește. Este spațiul în care pot aduce laolaltă informație, emoție și conținut de substanță, într-un mod care mă reprezintă pe deplin. Și da, televiziunea e în continuare casa mea, doar că între timp mi-am redecorat livingul. (Râde – n.red.)
Ai ales să studiezi Dreptul, o facultate care vorbește despre rigoare, reguli, disciplină. Ce te-a atras spre această lume și cum crezi că această experiență ți-a influențat parcursul în televiziune?
Am ales Dreptul într-o perioadă în care credeam că viața trebuie să aibă articole, alineate și un plan bine pus la punct. M-a atras ideea de justiție, de echilibru, de putere a cuvântului – pentru că, până la urmă, și în instanță, și în televiziune, tot cuvintele pot schimba destine.
Facultatea de Drept m-a învățat rigoarea, dar mai ales responsabilitatea: să fii atent la nuanțe, să înțelegi contextul, să știi când să taci și când să vorbești. Toate astea mi-au fost de folos în televiziune, unde fiecare informație contează, fiecare tăcere are un sens, iar fiecare propoziție poate fi fie o punte, fie un zid.
Și, trebuie să recunosc, după o sesiune de Drept Penal, nimic nu mai pare greu. Nici măcar un live cu cinci invitați, breaking news în fiecare jurnal sau un prompter picat atunci când nu ai toate informațiile despre subiect.
Începuturile sunt mereu pline de emoție, dar și de provocări. Îți amintești primul moment în care ai simțit cu adevărat că aparții acestei lumi, că locul tău este în fața camerei?
Îmi amintesc primul live… cu un soi de emoție blândă, nu eram prea conștientă de amploare. Nu era o știre de ultimă oră, nici vreo criză politică. Era o emisiune de IT, pentru că în Redacția de Știință și Cultură am început drumul în televiziune. Primul concurs, primul loc de muncă, primii ani în care am învățat ce înseamnă disciplina în media, dar și libertatea de a-ți spune ideile cu sens.
Live-ul era despre ceea ce studiasem temeinic în liceu, informatica, așa că m-am simțit, culmea, destul de „acasă”. N-a fost cu adrenalina știrilor de mai târziu, dar a fost cu bucuria descoperirii. Atunci am simțit că, da, pot fi eu în fața camerei. Că nu joc un rol, ci doar dau mai departe ce știu, ce cred, ce simt.
Trecerea la Știri a venit mai târziu, după un alt concurs – și a adus cu ea alt tip de intensitate. Dar primul live, cu jargon IT, cu emoția controlată și cu bucuria de a fi „on air”, rămâne momentul în care am știut că aparțin acestei lumi.
Mass-media s-a schimbat enorm în ultimii 25 de ani. Care sunt cele mai mari transformări pe care le-ai trăit și cum te-au influențat?
Am prins vremurile în care știrile se scriau cu stiloul pe carnețel, iar telefonul mobil era… fix. Azi, trăim în era în care orice știre poate deveni virală înainte să ajungă în redacție.
Cea mai mare transformare? Viteza. Totul e acum „acum”. Știrile nu mai au timp să respire, să crească. A trebuit să învăț să fiu rapidă, dar nu superficială. Conectată, dar nu copleșită. Apoi, digitalizarea – un tăvălug care a schimbat complet felul în care transmitem și consumăm informația.
Toate aceste schimbări m-au forțat să mă adaptez, să rămân curioasă, să-mi țin mintea și reflexele antrenate. Dar poate cea mai importantă lecție a fost să nu uit esența: emoția transmisă printr-un ton, o privire, o întrebare bine pusă. Tehnologia s-a schimbat, dar adevărul spus frumos rămâne la fel de valoros.
Televiziunea este un spațiu în care perfecțiunea pare să fie un ideal. Tu ai o viziune aparte asupra perfecțiunii – una minimalistă, esențială. Cum ai ajuns la această filozofie?
Am ajuns la ea după ce am alergat – ca mulți dintre noi – după perfecțiunea aceea glossy, impecabilă, fără nicio șuviță rebelă sau ezitare în glas. Dar, în timp, mi-am dat seama că televiziunea nu are nevoie de oameni perfecți. Are nevoie de oameni prezenți. Conectați. Autentici.
Perfecțiunea mea e despre esență: să știu ce vreau să spun, să simt ce spun și să fie clar pentru cel care mă privește. Nu e despre un machiaj impecabil sau un cadru fără umbre, ci despre o idee care rămâne, o emoție care ajunge acolo unde trebuie.
Am învățat că în televiziune poți să greșești un cuvânt, dar dacă spui adevărul, oamenii simt asta. Minimalismul meu vine din experiență – din sutele de live-uri, din oboseala după jurnale, din momentele în care mai puțin chiar a fost mai mult. Așa că, da, cred într-o perfecțiune simplă: un mesaj clar, o intenție bună.
Frumosul este un concept atât de subiectiv și totuși atât de prezent în viața noastră. Pentru tine, ce înseamnă frumusețea? Cum ai învățat să o vezi și să o apreciezi dincolo de aparențe?
Am învățat să o văd în lucrurile mici, în nuanțe, în felul în care cineva își poartă bunătatea, în liniștea pe care o aduce o privire sinceră sau un gest făcut fără grabă.
Am crescut într-un mediu în care imaginea conta – televiziunea are, până la urmă, un ochi foarte exigent. Dar am învățat repede că aparențele pot impresiona, dar nu emoționează. Adevărata frumusețe vine din consistența dintre ce ești și cum ești. Din autenticitate. Din armonia dintre tine și lumea din jur.
Frumusețea, pentru mine, e un mix de eleganță, echilibru și emoție. Poate fi într-o frază spusă simplu, într-un chip cu riduri de râs sau într-o femeie care intră într-o încăpere cu blândețe, nu cu zgomot. E acea prezență care nu strigă, dar nu poate fi ignorată.
Ai fost mereu în lumina reflectoarelor, iar societatea ne presează adesea să corespundem unor standarde de imagine. Cum ai reușit să te simți bine în pielea ta și să nu lași presiunea să te definească?
La început, am făcut și eu ce facem toți: m-am uitat în jur și am încercat să mă potrivesc în tipare. Să fiu „telegenică”, să am unghiul bun, tonul potrivit, ținuta perfect aleasă. Dar perfecțiunea aceea e obositoare și, sincer, nu ține pe termen lung.
Cu timpul, am învățat să-mi dau voie să fiu eu. Să mă plac și când am cearcăne, și când nu-mi stă părul cum vreau. Să nu las camera să-mi dicteze valoarea, ci să-mi fie partener, nu judecător.
Presiunea există, da. Dar am ales să n-o las să mă definească. În schimb, m-am concentrat pe ceea ce e constant: vocea mea, valorile, felul meu de a vedea lumea. Când te simți bine în pielea ta, se vede. Și niciun filtru din lume nu poate concura cu asta.
Într-un domeniu atât de expus, unde fiecare gest poate fi interpretat, cât de greu este să îți păstrezi autenticitatea? Ai avut momente în care ai simțit că trebuie să alegi între tine însăți și așteptările celorlalți?
Autenticitatea într-un domeniu expus e ca o haină bună: dacă nu ți se potrivește perfect, te incomodează la fiecare pas. Și da, recunosc, au fost momente în care m-am întrebat dacă nu ar fi mai simplu „să dau bine” decât „să fiu bine”. Când fiecare gest poate fi analizat, fiecare privire, decupată și fiecare tăcere, interpretată, e ușor să aluneci spre ce „se așteaptă” de la tine.
Dar în timp am învățat că autenticitatea e singura constantă care nu cere efort. Poate că nu place tuturor – și e în regulă –, dar e ceea ce îți dă libertatea să te întorci acasă seara împăcată cu tine. Am avut momente în care a trebuit să aleg între a livra ceea ce se cerea și a spune ce simțeam cu adevărat. Am ales, de cele mai multe ori, să-mi păstrez vocea. Uneori, cu prețul popularității de moment, dar cu câștigul liniștii interioare.
Autenticitatea nu e ușoară într-un peisaj construit pe aparențe. Dar e singura cale pe care o pot parcurge pe termen lung fără să mă pierd pe drum.
Luxul este perceput diferit de fiecare dintre noi. Ce înseamnă acesta pentru tine?
Luxul a început cu ideea de „puțin și bun” și s-a rafinat odată cu mine. Nu mai înseamnă neapărat ceva scump sau inaccesibil, ci ceva rar și profund. Luxul e liniștea de dimineață cu o cafea în mână și gândurile în ordine. E timpul petrecut cu oamenii care mă încarcă, nu care mă consumă.
Luxul mai înseamnă și spațiu – fizic, dar mai ales emoțional. Să ai loc pentru tine, pentru idei, pentru respirație. Să spui „nu” fără vină și „da” cu convingere. Și, uneori, e despre o zi, în cursul săptămânii, fără e-mailuri și to do list. Asta chiar este lux!
Dacă ai putea opri timpul și să trăiești un singur moment din cariera ta la nesfârșit, care ar fi acela?
Acel moment de liniște aparte care vine după ce nu a mai trebuit să demonstrez again and again. Momentul în care nu mai e despre „să mă afirm”, ci despre „să fiu”. Când știi că ai trecut prin toate etapele – emoție, presiune, validare – și ai ajuns într-un loc în care munca ta vorbește pentru tine.
E acea clipă rară de liniște interioară, în care nu te mai întrebi „oare a fost suficient de bine?”, ci doar simți că a fost adevărat. Că m-am pus pe mine acolo, cu tot ce am învățat, trăit și simțit. Nu e un moment de glorie strălucitoare, ci unul de tihnă. Și cred că, în cariere ca a noastră, ăsta e adevăratul lux: să nu mai ai nimic de dovedit.
După 25 de ani în televiziune, ce ai învățat despre oameni? Despre tine? Despre puterea cuvântului?
După 25 de ani în televiziune, am învățat că oamenii nu vor perfecțiune – vor adevăr. Nu neapărat adevărul absolut, ci pe acela rostit cu onestitate, cu empatie, cu respect. Oamenii simt când ești sincer și te urmează, chiar dacă mesajul nu e confortabil. Am întâlnit mii de povești, dar ce le unește e dorința de a fi ascultați, nu doar auziți.
Despre mine? Am învățat că sunt mai rezilientă decât credeam, că pot să fiu calmă în haos, dar și vulnerabilă în fața camerei – și că am dreptul la ambele. Că nu trebuie să port mereu masca profesionalismului impecabil, ci că, uneori, o pauză, o respirație, un zâmbet sincer pot spune mai mult decât o frază perfect formulată.
Iar despre puterea cuvântului… ei bine, am învățat că un cuvânt rostit la momentul potrivit poate ridica sau doborî, poate aduce speranță sau teamă, poate liniști sau incendia. De aceea, îl aleg cu grijă. Cuvintele sunt instrumentul nostru, dar și responsabilitatea noastră. Și când le folosești cu respect și intenție bună, devin poduri. Nu bariere.
Cum îți găsești liniștea într-o lume atât de agitată? Ce faci atunci când simți că ai nevoie să te regăsești?
Liniștea mea nu vine cu „mod avion”, ci cu „mod autentic”. Într-o lume care aleargă continuu, am învățat să mă opresc intenționat. Să-mi iau timp fără vină. Să închid ecrane și să deschid ferestre – la propriu și la figurat.
Când simt că mă îndepărtez de mine, nu caut neapărat soluții mari. Mă întorc la lucrurile simple: o plimbare lungă fără destinație, o conversație cu cineva drag, o carte bună care nu are legătură cu meseria mea. Uneori, liniștea vine și dintr-o dimineață în care nu mă grăbește nimeni sau dintr-o după-amiază fără planuri.
Am învățat să nu mai aștept liniștea ca pe o vacanță programată, ci să o cultiv zilnic, în doze mici. Nu e întotdeauna ușor, dar e necesar. Pentru că, dacă nu te regăsești tu pe tine, nu te mai poate recunoaște nimeni – nici măcar camera.
Dacă ai avea șansa să îi șoptești ceva Albertinei de la 18 ani, ce i-ai spune?
I-aș șopti încet, dar cu toată convingerea: „Relaxează-te. Nu trebuie să le faci pe toate perfect ca să fii demnă de iubire și încredere”.
I-aș spune să nu se teamă de greșeli – vor fi destule, dar niciuna nu o va defini. Să nu își cenzureze visurile doar pentru că par prea mari sau prea „altfel”. Să aibă curajul să fie blândă, chiar și într-o lume care premiază duritatea.
Și, dacă tot e un moment de șoaptă… i-aș mai spune și că, peste ani, își va iubi drumul exact așa cum e: cu suișuri, coborâșuri, breaking news și revelații de culise. Și că, într-o zi, va învăța să nu mai demonstreze. Ci doar să fie.
Privind spre viitor, care este visul tău cel mai mare, fie că vorbim despre carieră sau despre viața personală?
Oh, este ea, liniștea. Liniștea aceea adevărată, profundă, nu doar absența zgomotului, ci lipsa acelei agitații permanente din minte și din suflet. Lucrez de ceva timp la asta – să scot cuvântul „stres” din vocabularul meu, nu ca pe o fantezie zen, ci ca pe o alegere conștientă de viață.
Iar visul personal merge mână în mână cu acest echilibru: să ne mărim familia. Să aducem mai multă iubire în casă, mai multă bucurie sinceră, mai multă viață în viață. E un vis care se construiește în liniște, cu răbdare și inimă deschisă. Și care, odată împlinit, cred că va da sens tuturor celorlalte.
