Pentru personalitățile care impun panteonul eleganței în istoria modernă, stilul s-a născut de cele mai multe ori ca o simplă mișcare salvatoare ce deriva dintr-un gest natural, instinctiv sau o intuiție ingenioasă, neconștientizate ca exercițiu de creativitate. Pentru posteritate, el va rămâne forța ce a lansat oameni, influențe și o altă înțelegere a ideii de chic.
În 1837, o copilă de doar 18 ani urca pe tronul celei mai puternice şi mai influente naţiuni europene, lăsând amintirea celei mai lungi domnii asupra imperiului care va dicta istoria modernă. La trei ani de la încoronare, regina Victoria îl alege ca tovarăş de viaţă pe vărul său, prinţul Albert, iar păşind în faţa alesului său într-o rochie albă, o declaraţie a purităţii sentimentelor ce inspirau această uniune, tânăra suverană avea să stabilească o convenţie nemuritoare pentru fiecare mireasă în această însemnată zi.
O străină ajunsă la cârma Franţei, împărăteasa Eugénie se va regăsi cu deznădejde în destinul Mariei Antoinette, pe care a personificat-o într-o pictură realizată de Franz Xaver Winterhalter. Colecţionând lucruri ce i-au aparţinut reginei, împărătesei Eugénie i-a fost revelată o nuanţă superbă de albastru celest, nattier blue, preferată, se pare, de Marie Antoinette. Îmbrățișând la rândul său diafanul ton, Eugénie a inspirat un antreprenor american, John F. Young, ce a preluat nuanţa pentru a reprezenta casa de bijuterii fondată alături de Charles Tiffany.
Canoane seculare ce limitau abordarea negrului la veşmintele preoţeşti, la portul servitorilor şi la îmbrăcămintea de doliu vor fi demolate pentru totdeauna de Coco Chanel, care, impunând în 1926 un simbol de neclintit al eleganţei, va spune că, mulţumită ei, cei neînstăriţi vor putea păşi asemeni milionarilor. Sub viziunea lui Coco, bijuteriile aveau un rol decorativ şi nu declarativ, misiunea lor fiind aceea de ornare şi valorificare a ţinutei şi nu de afişare a averii purtătorului, optică sub care sobrietatea îmbrăcămintei de zi era îndulcită de podoabe elaborate. Având drept repere povestea şi simbolistica bijuteriilor, Coco nu şi-a refuzat extravaganţa de a valorifica podoabele doar în funcţie de frumuseţe, alăturând piese false celor autentice. Nu de puţine ori, creatoarea a atras priviri curioase, cât şi admirative purtând o perlă neagră într-o ureche şi una albă în cealaltă.
Într-un deceniu de domnie, până la abdicarea din 1929 ca alegere demnă în salvarea poporului de la un război civil, familia regală va construi în Afganistan fundaţia unei evoluţii impresionante a poziţiei femeii în societăţile musulmane. Ascultând cuvântarea soţului său, care reamintea în cadrul unui dineu caracterul opţional al vălului în islam, regina Soraya va rupe ţesătura de faţă cu întreaga asistenţă, exemplul său fiind urmat și de alte doamne prezente.
Declarată în 1935 drept cea mai bine îmbrăcată femeie din lume, Lady Mendl refuză acest titlu, considerând-o demnă de această onoare pe Daisy Fellowes, cea despre care Jean Cocteau spunea că „a lansat mai multe mode decât oricine”. Ca avanpremieră pentru un stil curajos, sintetizat de Cecil Beaton drept o „simplitate studiată”, stătea însă sacoul din paiete, purtat peste rochii încă din 1927.
Viziunea lui Gilbert Adrian a susţinut evoluţia lui Joan Crawford ca reper de stil, după ce creaţii care valorificau frumuseţea actriţei au ajuns să fie copiate pe scară largă şi oferite maselor, elocventă rămânând rochia cu mâneci bufante purtată în „Letty Lynton” şi reprodusă de Macy’s în 500.000 de exemplare. Prin ingeniozitatea cu care lansarea umeraşelor a reuşit să-i mascheze picioarele şi să creeze iluzia unor şolduri mai mărunte, Adrian a oferit o nouă Veneră a Hollywood-ului.
La doar câteva luni de la nunta sa, prinţesa Grace a plasat geanta Sac à dépêches, o creaţie lansată în 1935 de casa Hermès, când şi-a ascuns sarcina cu poşeta într-o fotografie ce a fost oferită publicului prin coperta revistei Life. În faţa succesului escaladat subit, casa Hermès a redenumit modelul Kelly, în semn de elogiu adus prinţesei. Entuziasmul cu care publicul s-a îndreptat spre poşeta casei Hermès nu ar fi trebuit să surprindă după ce apariţia actriţei purtând o servietă Mark Cross în filmul „Rear Window” a trezit o manie generală pentru piese de marochinărie. Totodată, afinitatea prințesei pentru eşarfe a adus din partea casei Gucci celebra Flora, rod al fanteziei pictorului Vittorio Accornero, o suavă creaţie din mătase care a inspirat o emoţionantă tradiţie de a fi dăruită de mame fiicelor.
Moştenind înclinaţia spre moda pariziană de la tatăl său – o apariţie ireproşabilă, ce a cerut inclusiv proiectarea personalizată a unui automobil Stutz astfel încât să poată coborî din maşină fără a fi nevoit să-şi scoată pălăria –, Jacqueline Kennedy a stârnit numeroase comentarii maliţioase, replica sa fermă şi elegantă deopotrivă axându-se pe irelevanţa garderobei sale în judecarea abilităţilor soţului. Influenţa sa emana însă inclusiv din cadre informale, în care este amintită introducând combinaţia de helancă neagră cu jeans alb, o alegere curajoasă într-o epocă a reticenţei vizavi de portul pantalonilor. Ca o completare veneau eşarfa Hermès şi ochelarii fumurii, aliaţi spre a-i observa pe cei din jur.
Una dintre cele mai mari voci ale folk-ului, un spirit ale cărui căutări şi-au găsit un tărâm inclusiv în pictură, sub crezul întoarcerii spre firesc, cantautoarea canadiană Joni Mitchell introduce rochiile-ie lungi rămase încă în iconografia mişcării hippie.
Cât despre Gloria Guinness, tânăra împinsă de resursele limitate spre a-şi improviza ţinute din bucăţi de material decupate în centru ca orificiu pentru gât şi strânse în talie pentru definirea siluetei avea să fie inclusă, la decenii distanţă, în International Best Dressed List Hall of Fame, în anul 1964. În aceeași galerie îşi menţine timp de trei decade numele şi Babe Paley, care va crea o reală declaraţie de stil, când, grăbindu-se să iasă pe uşă, paparazzi i-au surprins simplul gest de a-şi lega eşarfa de mânerul genţii dorind să n-o piardă.
Dincolo de amintirea distincţiei tatălui său, pentru Bianca Jagger, costumele de inspiraţie masculină erau preţuite ca reminiscenţe ale tinereţii sale în Nicaragua, unde erau asociate aspiraţiei spre emancipare. Ca mireasă în Saint-Tropez, oferea o surpriză prin alegerea unui sacou de smoking în armonie cu o fustă lungă, ambele piese albe purtând semnătura lui Yves Saint Laurent, pe care Bianca îl evocă drept mentor.
O naturaleţe flamboaiantă s-a dovedit temerară pentru Talitha Getty, care va crea estetica boho prin pasiunea pentru călătorii din care se va înfiripa un stil în care creaţii couture erau armonizate cu piese din portul tradiţional al popoarelor, precum caftane, şaluri balineze, djellaba marocane sau ornamente orientale, în ţinute completate de sandale gladiator, cizme şi coroane de flori.
Când şi-a dăruit pantofii unei femei de pe stradă pe care o îngrijea, Jane a încălţat o pereche de tenişi. Privindu-şi picioarele umflate, femeia e nevoită să scoată şireturile pantofilor primiţi, spunând tristă că, astfel, ajunge să arate ca o vagaboandă. Atinsă de compasiune în faţa acestor vorbe, pentru a o îmbărbăta într-un fel, Jane Birkin îşi scoate la rândul său şireturile de la tenişi, inspirând prin gestul său un nou manifest al stilului.