Există artiști care impresionează prin tehnică și artiști care rămân prin adevăr. Alin Stoica, cunoscut drept tenorul inimilor, este un artist care nu caută să se afirme doar de dragul succesului, ci caută sensul, profunzimea și emoția autentică. Dincolo de scenă, aplauze și momente de glorie, povestea lui este una despre rădăcini, pierderi, muncă tăcută și o credință neclintită în puterea muzicii de a vindeca și de a aduce lumină. În acest dialog sincer, tenorul Alin Stoica ne vorbește despre drumul său, despre fragilitate și forță, despre momentele care l-au pus la încercare și despre ceea ce rămâne, cu adevărat, atunci când sunetul se stinge.
Alin, cum ai descoperit muzica clasică și care a fost momentul în care ți-ai dat seama că vocea ta poate deveni mai mult decât o pasiune?
Am descoperit muzica clasică datorită bunicului meu – omul care mi-a devenit tată, pentru că m-a crescut alături de bunica mea. El mi-a insuflat dragostea pentru muzică în general, dar mai ales pentru muzica clasică. La el am văzut și am ascultat primul meu CD cu Pavarotti – se numea „O sole mio”. M-a fascinat. Și, de atunci, am visat să cânt și eu celebra canțonetă.
Am cântat colinde de mic copil. Le-am iubit enorm, dar nu studiam muzica, era o pasiune. În fiecare an, de Crăciun, mă pregăteam intens, repetam, voiam să iasă perfect. În clasa a VIII-a mi s-a dezvoltat foarte mult vocea, iar nașa mea, ascultându-mă, mi-a spus: „Tu trebuie să fii auzit de cineva de specialitate. Vocea ta e frumoasă și sonoră, e puternică!”.
Așa am ajuns să fiu testat de doamna profesoară Cristina Măgureanu, de la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”. Țin minte și acum reacția ei. Mi-a spus că, dacă eu nu intru la liceu cu „vocea asta de excepție”, ea îl dărâmă! (Râde – n.red.) Nu pot uita încântarea ei și câtă încredere mi-a dat. Dacă azi fac muzică, i se datorează Cristinei în mare măsură. Și îi mulțumesc din suflet.
Ce te-a învățat studiul muzicii despre disciplină, răbdare și despre tine ca om?
M-a învățat că talentul e doar o scânteie. Disciplină înseamnă să te așezi la treabă chiar și când nu ai chef, chiar și când nu te simți „inspirat”. Răbdarea e greu de dus, pentru că vocea nu crește cu graba orgoliului, ci cu ritmul corpului, cu timpul și cu adevărul.
Și mai e ceva: m-a învățat modestia. În muzică, dacă te umfli… se aude. Și se vede. Publicul simte imediat când cânți din inimă și când cânți din ego.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat de-a lungul timpului?
Provocările mele au început devreme, din viață, nu din scenă. Încă de la vârsta de 1 an nu l-am mai avut lângă mine pe tatăl meu, iar la 6 ani am pierdut-o pe mama mea. Am fost crescut de bunici, care au făcut tot ce au putut ca să-mi fie bine. Le port recunoștință până în adâncul ființei mele.
Apoi au venit provocările profesionale: tranziția de la vocea de bariton la vocea de tenor. A fost greu, dar a fost și foarte provocator, în sensul bun. O transformare care m-a obligat să mă reconstruiesc.
După ce am terminat conservatorul și masterul, a existat o perioadă în care simțeam că „nu se întâmplă nimic”. Îmi duceam existența greu. Era frustrant – muncești, studiezi, visezi și te întrebi dacă lumea te vede.
Au urmat alte provocări: o carieră internațională pe care, paradoxal, a trebuit să mi-o construiesc ca să fiu apreciat cu adevărat și acasă. Apoi, căsnicia, copilul, cariera – un echilibru care nu se învață din cărți. Și succesul, care odată atins trebuie menținut… iar asta e o presiune pe care puțini o înțeleg.
Învățarea rolurilor, găsirea adevărului lor, interpretarea – toate sunt provocări permanente. Pierderea bunicului meu… m-a afectat enorm. Iar perioada COVID-19, când eram cu toții închiși, pentru artiști a fost o rană specială: lipsa scenei se simte ca lipsa aerului.
Știu că vor mai urma provocări. Dar viața m-a pregătit destul de bine să le înfrunt.
A existat vreun moment în care ai fost tentat să renunți?
Da. A fost un moment foarte concret, după conservator și master, când nu aveam unde să cânt și îmi câștigam existența greu. M-am întrebat sincer: „Ce fac? Renunț și mă apuc de un job ca să trăiesc sau încerc o nebunie?”.
Într-o zi, m-am uitat spre bibliotecă și am văzut partitura cu „Lăsați-mă să cânt!” de Gherase Dendrino – episod din viața lui Ciprian Porumbescu. Am deschis-o: vreo 12 personaje plus cor. Mi s-a părut imposibil. Dar nu m-a oprit nimic. L-am sunat pe prietenul meu, regizorul de la UNMB, Daniel Prallea-Blaga, și mi-a spus: „Mă implic fără obligații materiale, dacă reușești să faci rost de oameni și personaje”. Și am început să dau telefoane. Pasiunea mea pentru opereta asta a fost atât de mare, încât am găsit oameni care au venit să lucreze din drag și din pasiune, pentru mine și pentru operetă. A fost superb. Un dar de la Dumnezeu.
În 40 de zile am pus pe scenă și am dat trei reprezentații. În sală a fost un impresar din Germania și m-a luat în aproape 15 reprezentații de „Carmen”. Acolo m-a văzut un alt impresar, din Austria, care m-a luat la Festivalul de la Bregenz. Și, cântând în străinătate, am devenit interesant și pentru România. Ambiția mea de a nu renunța m-a adus unde sunt astăzi.
Ce reprezintă muzica clasică pentru tine și cum ai descrie-o cuiva care nu a ascultat-o niciodată?
Muzica clasică e un adevăr spus frumos. Nu e elitistă – e doar sinceră. E ca o confesiune în care nu există minciună, pentru că fiecare sunet trădează cine ești.
Cuiva care n-a ascultat i-aș spune: încearcă o singură arie și ascultă nu doar cu urechea, ci cu toată ființa. Dacă te atinge, ai intrat.
Ai cântat în contexte cu o încărcătură simbolică și emoțională foarte puternică. Cum trăiește un artist astfel de momente și ce rămâne cu el după ce luminile se sting?
În momentele acelea, artistul devine mic și mare în același timp. Mic, pentru că simte cât de mare e locul sau cauza. Mare, pentru că i s-a dat voie să fie acolo și să ducă un mesaj.
Când luminile se sting, rămâne o tăcere grea și frumoasă. Un fel de oboseală curată. Și rămâne întrebarea care contează: „Am fost adevărat?”. Nu „am fost perfect”, ci „am fost adevărat”. Pentru mine, asta e esența.
Ai avut ocazia să cânți în cadrul celebrului Concert de Crăciun de la Vatican. Ce a însemnat pentru tine această experiență?
A fost o onoare uriașă și o emoție pe care o port în mine ca pe o binecuvântare. A fost deosebit să îl cunosc pe Papa Leon după ce, în 2023, l-am cunoscut pe Papa Francisc. Să primesc binecuvântarea lor înainte de a cânta – și în 2023, și în 2025 – în Concertul de Crăciun de la Vatican, alături de mari staruri ale Italiei și internaționale… e ceva ce nu uiți.
În 2025, la acest concert, am întâlnit-o și pe Sheryl Crow, pe care o apreciez de foarte mulți ani. La repetiție, a venit la mine și mi-a spus că a înregistrat momentul în care am cântat și l-a trimis familiei ei din America. Mi-a spus că au fost tare impresionați de voce și interpretare. Și mi-a mărturisit că a fost atât de emoționată încât a lăcrimat.
Sunt astfel de momente care îți confirmă că muzica trece dincolo de limbi, țări, stiluri. Ajunge direct acolo unde trebuie.
Atunci când Sanctitatea Sa Papa te-a binecuvântat, ți-a spus ceva memorabil?
În 2023, când l-am cunoscut pe Papa Francisc, i-am spus să binecuvânteze și poporul român. Iar el mi-a spus că mă știe, că m-a ascultat și că se bucură că o voce ca a mea va cânta în acest concert. Mi-a spus că mă binecuvântează și că îmi urează succes. Și a fost, într-un fel, ca un semn: a fost cel mai aplaudat moment al serii. Iar Al Bano, când am ieșit de pe scenă, mi-a spus: „Felicitări, maestre! Ați fost de excepție!”. Îți spun sincer: simțeam o mândrie frumoasă și curată. Mă uitam în jur și îmi venea să zic: „Unde sunt românii mei să vadă?”.
În decembrie 2025 am avut onoarea și bucuria de a da mâna, la Vatican, cu Sanctitatea Sa Papa Leon. O întâlnire simplă, caldă, profundă. I-am spus din inimă: „Sanctitate, ca părinte, vă rog să binecuvântați copiii lumii. Dacă inimile lor cresc în lumină, lumea nu mai are nevoie de vindecare”. A ascultat. A zâmbit. Și m-a binecuvântat.
Cum reușești să rămâi echilibrat emoțional într-o meserie în care ești constant evaluat, aplaudat sau criticat?
Mi-am construit un ritual interior: mă întorc mereu la muncă. Aplauzele sunt frumoase, critica uneori te învață, dar niciuna nu trebuie să-ți devină identitate.
Echilibrul meu vine din familie, de la copilul meu, de la oamenii mei. Și din convingerea că valoarea nu se negociază în comentarii, ci se vede în felul în care te prezinți la repetiție și în respectul cu care îți faci meseria.
Ce sacrificii nu sunt vizibile pentru public, dar fac parte din viața unui tenor?
Publicul vede momentul de pe scenă. Dar în spate sunt multe lucruri pe care nu le vede nimeni: disciplina zilnică, oboseala, grija constantă față de instrument, care în cazul de față este vocea, și presiunea de a fi mereu la un nivel ridicat. Și mai e ceva: oamenii uită că artiștii sunt… oameni. Chiar dacă uneori părem „de neatins”. Plătim facturi. Facem de mâncare. Spălăm. Avem grijă de copii, de familie, de casă. Avem zile proaste, griji, dureri, frici. Diferența e că, de multe ori, trebuie să urci pe scenă și să fii lumină, chiar și când în tine e furtună.
Ce ți-ai dori ca oamenii să simtă atunci când te ascultă cântând?
Mi-aș dori să simtă că nu sunt singuri. Că există o ușă spre lumină, chiar și într-o zi grea. Vreau să plece mai bine decât au venit: mai liniștiți, mai curați, mai vii.
De altfel, publicul mi-a dat un nume care mă responsabilizează enorm: „Tenorul inimilor”. Și cred că vine de aici – oamenii vin de multe ori triști, apăsați de probleme, și pleacă veseli, cu energie, cu o stare bună. Asta înseamnă că, într-un fel, ceea ce ofer pe scenă ajunge unde trebuie. Iar dacă vocea mea le ajunge în inimă, atunci mi-am împlinit rostul.
Ce mesaj ai transmite celor care sunt la început de drum în domeniul artei?
Să nu confunde aplauzele cu scopul. Scopul e adevărul, munca și calitatea. Să-și găsească profesori buni, să accepte că drumul e lent și să nu se compare cu nimeni.
Și, mai ales, să nu renunțe dacă iubesc cu adevărat ceea ce fac. Să nu accepte ușor orice compromis. Să primeze bunul-simț și muzica de calitate, nu câștigul ușor. Pentru că în artă, pe termen lung, rămâne doar ceea ce e făcut cu suflet și cu adevăr.
Ce reprezintă luxul pentru tine?
Pentru mine, luxul e timp. E sănătate. E liniște. E libertatea de a spune „nu” când ceva nu mă reprezintă. Dar, mai precis, luxul meu e timpul pe care îl petrec cu fiul meu. El este pentru mine întregul Univers. Și când am timp cu el, simt că am tot.
