Într-o industrie în continuă mișcare, unde reinventarea e cheia, Alexandra Ungureanu rămâne o voce autentică și o prezență elegantă. Dincolo de lumina reflectoarelor, e o artistă care s-a redescoperit de-a lungul anilor, îmbrățișând atât victoriile, cât și vulnerabilitățile. Cu o carieră de peste două decenii, pasiunea ei pentru muzică nu s-a stins, ci s-a transformat odată cu ea. Ce a învățat din acest drum? Descoperiți într-un interviu de excepție!
Cine este Alexandra Ungureanu dincolo de luminile reflectoarelor?
M-am întrebat și eu mult timp sau, mai bine zis, îmi era teamă că Alexandra din spatele reflectoarelor nu este așa interesantă. Dar am ajuns, tot prin intermediul experiențelor din fața camerelor, care m-au scos din zona de confort, să mă descopăr și să mă plac tot mai mult, și să-mi depășesc complexele care m-au copleșit încă din adolescență.
Sunt o femeie caldă, copilăroasă și cu mult simț al umorului, pentru cei care au răbdare să mă descopere. Sunt o iubită pasională și dedicată, mi-aș dori să fiu o fiică mai răbdătoare și o prietenă cu mai mult timp la dispoziție.
Privind retrospectiv la copilăria ta, care a fost momentul definitoriu în care ți-ai dat seama că muzica este adevărata ta vocație?
La mine a fost o chemare, o lume fantastică și plină de emoție care se deschidea în fața mea atunci când auzeam melodii cu care rezonam, și însemna mai mult decât să bat ritmul din picior sau să încerc să fredonez ușurel, așa cum fac cei cărora le place o piesă sau muzica în general. Eu intram cu totul în povestea piesei, îmi închipuiam filmul, protagoniștii despre care se cânta, toate stările solistului, și mă închipuiam acolo, în locul lui, pe scenă, îmbrăcată într-un anume fel, gesticulând, creând povestea mea.
Nu am compus piese, nu am avut acest talent; creativitatea a funcționat în direcția conturării unui stil de a cânta și a unui film scenic personal, dar pe care l-am conștientizat ca fiind un atu abia în anii care au urmat.
Discurile copilăriei mele au fost Madrigal (colindele), Angela Similea – marea mea dragoste – și divele Corina Chiriac, Mirabela Dauer, iar din străinătate, Modern Talking, Sandra și, mai târziu, Roxette. Pe toate astea le cântam din rărunchi, în fiecare zi, prin casă, până când părinții și-au dat seama că am talent și m-au înscris la cursuri de canto și pian. Apoi m-au susținut, moral și financiar, într-un lung șir de participări la concursuri și festivaluri, pentru că atunci nu prea era altă cale să-ți urmezi pasiunea asta. Concursurile mi-au dat trac de scenă, teama de a nu fi perfectă tehnic, și m-au deturnat puțin de la bucuria de a cânta pur și simplu. Atunci au apărut și primele îndoieli, dacă sunt bună, dacă e pentru mine acest drum, dacă pot depăși vreodată emoțiile distructive…
Aceste întrebări rămân o constantă, pentru că altfel nu poți evolua, fiind autosuficient. În plus, e un domeniu cu atâtea incertitudini că e foarte greu să rămâi comod așezat pe ce ai construit, până la un punct. Totul e în mișcare, în schimbare, dar pasiunea pentru ceea ce fac și feedbackul pe care îl am din partea publicului rămân barometrul suprem. Deci, în copilărie nu am avut această certitudine; de asta am avut rezultate bune la învățătură, am fost premiantă olimpică, am terminat o facultate și un master în Economie, pentru a avea și alte direcții de lucru pe masă.
Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat în industria muzicală și cum ai depășit-o?
Trecerea de pe „scândură”, cum spunea generația mea scenei, la online. E o trecere cu care nu am fost deloc confortabilă și am încercat să mă lupt cu valul. Până la urmă am îmbrățișat-o, dar am pierdut startul destul de mult și a fost mai greu de recuperat. Uite, cu TikTok-ul încă nu m-am împrietenit.
Industria muzicală a suferit transformări masive de-a lungul anilor. Cum a evoluat călătoria ta odată cu aceste schimbări?
Sunt mai multe etape în felul în care muzica s-a desfășurat în viața mea și aș spune că punctele de reper pentru ce a urmat la fiecare nouă fază le-au reprezentat alegerile pe care a trebuit să le fac și gestionarea emoțiilor. Și acea chemare care există în continuare și nu m-a lăsat să abandonez drumul, chiar și atunci când părea destul de clar că nu e pentru mine, pentru că, în ciuda talentului vocal, nu am fost și un entertainer înnăscut – a trebuit să învăț să fiu. Plus frustrările care au apărut pe parcurs, odată cu noile generații de artiști, care erau mai mult singer-songwriteri și și-au scris propriile povești, pe când eu veneam dintr-o generație în care existau voci, soliști și, separat, compozitori/producători.
Morala: focus pe ce ai mai bun, nu pe ce nu ai. Evident, încerci să-ți depășești limitele, să te reinventezi, e obligatoriu în acest domeniu, dar trebuie să te ierți și pentru ceea ce nu poți fi, chiar și atunci când alții nu cred în tine.
Este vreun aspect al industriei pe care ți-ai dori să-l schimbi?
Sunt multe frustrări legate de discrepanța între potențialul artistic și bugetele destul de mici de la noi, care fac ca producțiile să nu arate și să nu sune „ca afară”. Chiar și în cazul artiștilor din top. Cred că e o industrie încă în facere și dezvoltare, dar totul va începe să se schimbe când se va renunța la românescul „merge și așa”.
Știu că vei fi unul dintre concurenții noului sezon al emisiunii „Te cunosc de undeva”. Ce te-a inspirat să participi la această emisiune și cum crezi că va contribui această experiență la dezvoltarea ta ca artist?
Îmi doresc de mulți ani să fac parte din acest proiect. Este enorm de multă muncă în spatele a ceea ce se vede la tv, dar partea de distracție și multă autoironie care este necesară pentru a duce la capăt personajele mă tentează cel mai mult. Cred că e o provocare ce va face să-mi descopăr laturi noi, chiar după atâția ani.
În același timp, îmi place că pornesc anul cu motoarele turate, iar faptul că fac echipă cu Keo e wow! Noi lucrăm împreună de mulți ani, a scris muzică pentru mine, am făcut hituri și multe spectacole și show-uri de tot felul. E foarte reconfortant să lucrezi cu un om care te apreciază mult și știe să te pună în valoare, și tind să cred că vom continua acest demers și în TCDU.
Cu o carieră atât de ilustră, există decizii sau oportunități profesionale asupra cărora privești în urmă cu regret sau pe care ți-ai dori să le revizuiești?
Încerc să nu mai trăiesc cu nostalgii și regrete. Nu e constructiv și, dacă se mai poate schimba ceva, o pot face doar cu focus în prezent și cu viziune. Totuși, aș putea puncta că regret că nu s-a muncit mai mult și cu mai multă îndârjire la proiectul Crush, la momentul potrivit, când exista așa mult potențial.
Care a fost cea mai satisfăcătoare realizare a ta până în prezent și cum a modelat artistul care ești astăzi?
Indiferent de proiecte și experiențe, piesele pe care le cunoaște o lume întreagă rămân, au însoțit poveștile de viață ale oamenilor. De cele mai multe ori, când spui Alexandra Ungureanu, spui „Aprinde dragostea”.
Într-o industrie în continuă mișcare, care sunt lucrurile mărunte din viață care îți aduc cea mai mare bucurie și te țin cu picioarele pe pământ?
Lucrurile acestea simple nu s-au pierdut niciodată. Nu avem o industrie așa mare, care să presupună un statut copleșitor de dus. Sunt o femeie obișnuită, care are norocul să trăiască din ceea ce îi place să facă cel mai mult pe lume.
E adevărat și că timpul meu e limitat, pentru că sunt artist, pasionată de modă, creator de conținut, călător entuziast, care împărtășește cu comunitatea sa locurile văzute. Dar toate acestea se țes într-un stil de viață frumos, uneori foarte solicitant. Munca mă ține cu picioarele pe pământ, focusată, încă temătoare de incertitudinile specifice domeniului nostru de activitate, dar fericită cu micile victorii pe care le obțin în fața provocărilor de tot felul.
Ce îți inspiră creativitatea în afara muzicii? Există cărți, locuri sau momente aparte care îți stimulează viziunea artistică?
În ultima vreme, cel mai mult simt că mă îmbogățesc sufletește și mă încarc în urma călătoriilor pe care le fac. Am umblat mult pe la noi prin țară, descoperind locuri pe care nu am avut ocazia să le vizitez în drum spre concerte. Avem o țară superbă, cu siguranță imperfectă, însă cu locuri minunate, create de natură, dar și cu investiții tot mai importante ale micilor antreprenori, care au știut să creeze experiențe de cazare comparabile cu cele din străinătate.
Dar am locuri și din afara țării pe care le prefer, unde îmi încarc bateriile și mă inspir. Cel mai recent ar fi o zonă din UK, Parcul Național Peak District, al doilea cel mai vizitat parc național din lume, unde se trăiește în proverbialul sens al slow living-ului englezesc. Peak District nu duce lipsă de bijuterii de sate și orașe mici. Fiind un parc național, dezvoltarea ulterioară este puțin probabilă, așa că fiecare comunitate găsită aici este ca o bucată de nostalgie păstrată sub formă de case istorice de piatră, biserici, cârciumi și poduri. Pe câmp, oile pasc alături de căprioare, ca-n povești. Lumea e mereu zâmbitoare și amabilă. E un loc unde mă inspir din eleganță și grandoare.
Găsirea păcii într-o lume haotică poate fi o provocare. Cum îți menții echilibrul și ce practici sau rutine te ajută să te reîncarci?
Încerc să fac sport cât de mult apuc, sală sau alergare în aer liber. Mă ajută mult pentru tonus și mă încarcă pozitiv de fiecare dată.
Cum ai descrie conceptul de lux și ce reprezintă acesta pentru tine?
Timpul e luxul suprem. Timpul pe care îl petrec cu iubitul meu, având o relație la distanță, timpul dedicat celor dragi, familiei, prietenilor.
Ce planuri ai pentru perioada următoare?
Pregătesc un spectacol aniversar de 20 de ani de activitate, pentru toamna lui 2025. Este un proiect ambițios și extrem de important pentru mine. Nu e ușor de făcut – deja l-am amânat de două ori, pentru că implică resurse și mai multe astre aliniate, dar voi fi extrem de fericită și împlinită când va prinde contur.
