Există voci care nu doar cântă, ci transcend sunetul și devin lumină interioară; Irina Baianț este una dintre ele – un artist pentru care scena nu e numai locul unde concertează, e locul unde se dăruiește. De la primele clape de pian atinse în copilărie și până la concertele-simbol precum „Illuminarium”, parcursul ei nu este o simplă carieră, ci o călătorie a sufletului către adevăr, către frumusețea vulnerabilă care unește oameni prin emoție. Cu o voce ce devine punte între lumi și o prezență care îmbracă sinceritatea în eleganță, Irina urcă pe scenă ca să aline, să lumineze și să își țină promisiunea de a transforma fragilitatea în forță și muzica în destin. Despre muzica clasică, despre visuri și despre artă ne povestește cu eleganță chiar Irina Baianț.
Ai început parcursul muzical la vârsta de 3 ani, cu pianul, iar mai târziu ai descoperit vocea. Care a fost acel moment-cheie în care opera a trezit în tine ceva profund, ceva ireversibil?
Cred că momentul în care opera a devenit mai mult decât muzică pentru mine a fost primul concert la care am simțit că publicul și eu respirăm împreună. A fost acea clipă în care am înțeles că vocea poate fi un pod între suflete, un limbaj care atinge ceva ce cuvintele nu pot.
Liliana Dumitrache a fost prima ta îndrumătoare în arta vocală, iar apoi, Vladimir Cosma a devenit o influență marcantă. Cum ți-au conturat acești oameni nu doar tehnica, ci și viziunea asupra a ceea ce poate fi un artist?
M-au învățat că artistul nu e doar un mesager al sunetului, ci și al emoției, al adevărului său interior. Tehnica e foarte importantă, dar fără suflet, ea rămâne goală. Ei mi-au arătat cum să transform fragilitatea în forță.
Opera este adesea descrisă ca iubire exprimată prin sunet. Când ai simțit că nu o interpretezi doar, ci o iubești cu adevărat?
În momentul în care am lăsat deoparte dorința de a face „bine” și am început să cânt cu toată vulnerabilitatea mea. Atunci opera a devenit pentru mine o formă de iubire asumată.
Spectacolele tale transmit mereu blândețe, frumusețe și adevăr. Ce te inspiră în mod profund – literatura, natura, întâlnirile cu oamenii?
Toate acestea! Natura îmi aduce pace, literatura îmi aprinde mintea, iar oamenii îmi hrănesc sufletul. Muzica mea e făcută din toate aceste întâlniri. Chiar și cele mai puțin plăcute sau dureroase sunt tot emoții pe care le transpun apoi în lecții din care cânt.
Ai spus cândva că opera este o călătorie a sufletului. Care a fost acel moment din cariera ta – pe scenă sau în afara ei – care ți-a adus lacrimi în ochi sau care te-a transformat iremediabil?
Au fost multe astfel de momente, pentru că și eu, și tu suntem într-o continuă transformare ireversibilă. Fiecare concert este o etapă în viața mea care vine cu provocări și emoții care mă schimbă. Nu plec aceeași după o întâlnire cu o mare de oameni care își deschid sufletele și mă primesc.
Am simțit deseori că vocea mea duce mesajul dincolo de lume, așa că fiecare scenă e pentru mine un act de recunoștință.
Cum reușești să păstrezi profunzimea acestui gen și, totodată, să-l faci relevant și viu pentru publicul larg?
Cred că sinceritatea emoției e cheia. Publicul simte adevărul. Atât timp cât rămâi tu însuți, muzica clasică va avea mereu un loc în inimile oamenilor.
Muzica devine relevantă atunci când nu mai aparține doar scenei, ci atinge o parte din fiecare suflet care o ascultă. Profunzimea nu stă în partituri sau stiluri, ci în curajul de a cânta cu tot ce ești. Eu nu încerc să adaptez muzica clasică la lume – ci să aduc lumea mai aproape de adevărul ei.
Concertele tale poartă o semnătură sonoră unică. Cât de mult din identitatea ta personală se reflectă în alegerile repertoriale și în colaborările artistice?
Totul. Aleg ce rezonează cu mine, ce are un sens pentru drumul meu interior. Fiecare piesă, fiecare colaborare trebuie să spună o poveste autentică; altfel, pierd întreaga miză a scopului pentru care performez – adică asumarea autenticității.
Cu seria „Illuminarium” ai creat o experiență sinestezică. Ce te-a inspirat să pornești acest concept și ce adevăr personal ai simțit nevoia să dezvălui prin el?
Nevoia de a aduce oamenii mai aproape de esența lor. „Illuminarium” este despre lumina interioară, despre vocea pe care o uităm uneori, dar care ne poate călăuzi. Este, totodată, relația mea cu tata. I-am promis cândva că voi cânta din lumina pe care o am în mine și mă țin de această promisiune. Astfel, păstrez și una dintre cele mai importante valori în viață pentru mine – loialitatea – și fac prin acest spectacol-concept o călătorie interioară vindecătoare.
Dintre compozitori, care îți atinge cel mai profund corzile sufletului și de ce?
E foarte greu de ales, pentru că toți au ceva unic, în al căror adevăr mă regăsesc, dar hai să zicem Puccini, pentru că a compus despre iubire cu o sinceritate care doare frumos.
Ce are muzica clasică atât de special încât nicio altă formă de artă nu o poate înlocui?
Puterea de a trezi amintiri pe care nu știai că le ai și emoții pe care nu știai că le poți simți.
Muzica clasică are un impact pe care puține arte îl pot atinge: acționează direct asupra subconștientului. Ea nu îți cere să o înțelegi, ci te face să simți. Structura ei, bogăția armonică, tensiunile și rezolvările din partitură vorbesc limbajul emoțiilor pure. De aceea, nicio altă formă de artă nu o poate înlocui.
Despre tine se vorbește adesea cu admirație și eleganță. Totuși, ce lucru profund, intim sau nescris ai vrea să împărtășești despre Irina Baianț, pe care puțini îl cunosc, dar care simți că e timpul să fie spus?
Că uneori, sub forța pe care o vedeți pe scenă, stă un om care învață zilnic să aibă grijă de fragilitatea lui.
Ce înseamnă pentru tine luxul, ca artistă și ca femeie?
Luxul este libertatea de a-ți urma adevărul, de a fi cine ești, chiar și atunci când e greu.
Ce visuri de viitor porți cu tine?
Să duc muzica mea în cât mai multe colțuri ale lumii, să construiesc punți între culturi și suflete și să continui în România ceea ce am început: un drum pentru toți cei care vin din urmă și au în ei această scânteie a culturii și valorilor educației muzicale, dar le este teamă că nu vor putea răzbi.
E loc sub soare pentru toți, iar tot ce fac este pentru ca și alții să creadă că se poate!
Există un duet la care visezi? Cu cine anume?
Mi-ar plăcea un duet cu Andrea Bocelli. Cred că ar fi un dialog al sufletelor. Altfel, orice artist are încărcătura și puterea unică de a schimba lumea și orice întâlnire cu un artist mare este un privilegiu pentru mine, din care abia aștept să învăț.
Și, la final, ce gând despre viață, iubire sau artă ai dori să oferi celor care te ascultă?
Că adevărata artă începe acolo unde se termină teama. Iar iubirea e singura forță care face totul posibil.
Faceți loc artei în tot ce sunteți și lăsați vulnerabilitatea și sinceritatea să vă fie cel mai frumos act de curaj.
