Mamă, antreprenor, jurnalist, creator de comunități și cofondator al unor proiecte care au crescut constant în spațiul digital românesc, Lorena Buhnici este imaginea femeii aflate mereu în mișcare. Dincolo de ritmul alert al businessului, de platformele pe care le construiește și de preocuparea tot mai profundă pentru wellness, sănătate și longevitate, povestea sa este despre reconstrucție, despre lecțiile unui burnout care a schimbat direcții de viață și despre căutarea unui echilibru autentic între performanță și liniște interioară. În următoarele rânduri, Lorena ne povestește despre control și vulnerabilitate, despre maternitate, eșec, succes și puterea de a spune „nu”.
Cine este Lorena Buhnici în viața de zi cu zi? Ce parte din tine crezi că publicul nu cunoaște aproape deloc?
În viața de zi cu zi sunt mult mai liniștită decât ar crede oamenii. Ceea ce se vede online – energia, ritmul, multiplele proiecte – reprezintă doar o parte din mine, fără să mă definească în totalitate. Cealaltă latură, pe care publicul aproape că n-o cunoaște, este cea a unei femei care are nevoie de tăcere. Care își bea cafeaua fără telefon în prima oră a dimineții. Care citește seara, fără să posteze despre asta. Care, după un eveniment, are nevoie de două zile în care să nu vorbească cu nimeni în afară de familie.
Publicul o vede pe femeia care construiește. Mai puțin o vede pe cea care reflectează. Și, sincer, partea cea mai bună din mine vine din reflecție, nu din mișcare.
Ai început să lucrezi foarte devreme și ai profesat în instituții publice. Ce te-a determinat să renunți la o carieră în diplomație în favoarea antreprenoriatului?
La 18 ani eram deja redactor la revista auto a Registrului Auto Român, iar la 24 de ani am devenit redactor-șef. Au urmat 12 ani în această instituție, apoi alți patru la Ministerul Transporturilor, în funcția de consilier al unui secretar de stat, și un master la Institutul Diplomatic Român. Așadar, cariera în diplomație era acolo – conturată și accesibilă. Mi-am dat seama, însă, după aproape 18 ani în instituții de stat, că am nevoie să construiesc, nu doar să reprezint. Diplomația, oricât de elegantă și formatoare ar fi, te învață să fii la masă pentru cineva. Eu voiam să fiu la masă pentru proiectele mele.
A venit și un burnout, iar acesta a fost catalizatorul real. Când corpul a spus „stop”, mintea a fost nevoită să asculte. Tranziția spre digital și, ulterior, spre antreprenoriat a fost mai puțin o renunțare, cât o reașezare. Diplomația mi-a rămas întipărită în felul în care construiesc relațiile chiar și astăzi. Asta nu se va pierde niciodată. Este asul meu din mânecă. (Zâmbește – n.red.)
Ai lucrat și ai construit proiecte într-un domeniu în care deciziile și vocile importante sunt încă, în mare parte, masculine. Ai simțit o presiune suplimentară sau a trebuit să îți schimbi atitudinea pentru a fi luată în serios?
Sincer, la început nu mi-am pus problema asta. Am condus prima echipă la 22 de ani și mulți dintre cei pe care îi coordonam aveau dublul vârstei mele și erau bărbați. Apoi am intrat în zona digitală. Ani la rând am construit cavaleria.ro, o platformă dedicată bărbaților, deci am fost permanent înconjurată de voci masculine. Pe parcurs am observat că eram adesea singura femeie din discuțiile tehnice sau de business.
Nu cred în leadershipul agresiv și nu am încercat niciodată să imit stiluri masculine. Mi-am dezvoltat un stil mai empatic, mai colaborativ, dar ferm atunci când trebuie. Asta m-a ajutat. Presiunea există, ar fi nesincer să spun altceva. Sunt și astăzi întâlniri unde, dacă George e lângă mine, întrebarea se duce spre el, deși răspunsul îl am eu. (Zâmbește – n.red.)
Mi-am schimbat atitudinea într-un singur fel: nu mai aștept să fiu invitată să vorbesc. Vorbesc când am ceva de spus. Restul vine de la sine. Respectul nu se cere, se câștigă.
Ai transformat pasiunea pentru sport și wellness într-un business, prin lansarea WinWin.fit. Cum s-a născut, de fapt, ideea acestui brand și ce gol ai simțit că există pe piața din România?
Ideea s-a născut din frustrare, ca toate ideile bune. Călătoream mult și descopeream în marile orașe branduri de wellness pe care voiam să le am acasă. Reveneam în România și nu le găseam. Sau le găseam pe site-uri obscure, fără context, fără explicații, cu prețuri care nu aveau nicio logică. Iar piața locală era plină de extreme: fie produse foarte comerciale, pline de zahăr și ingrediente îndoielnice, fie produse de nișă, inaccesibile și greu de înțeles.
Golul era unul de curatoriere. Cineva care testează personal, care explică, știe și care își asumă recomandarea. WinWin.fit asta face. Eu testez fiecare produs înainte să apară pe site; nu vând nimic din ce n-am încercat personal. Pare un detaliu, dar este, de fapt, nucleul întregului model de business.
E-commerce-ul pare foarte frumos din exterior, dar în realitate vine cu stres, presiune și multe probleme pe care oamenii nu le văd. Care au fost cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat de când ai început businessul?
Oh, da! Așa este. Însă logistica, vama sau cash flow-ul sunt lucrurile despre care nimeni nu vorbește pe Instagram. Și nici nu cred că este interesant pentru cineva. Clientul final își dorește ca produsul să ajungă la el repede și să fie ceea ce și-a dorit. În schimb, un transport blocat în vamă pentru o încadrare tarifară greșită îți poate da peste cap activitatea timp de două luni. Un brand internațional care își schimbă politica de exclusivitate teritorială te poate lăsa brusc fără linie de produs principală. Un curier care livrează un baton proteic topit la o clientă din Constanța în iulie devine o problemă de imagine pe care o gestionezi tu, personal, la 11 noaptea. Da, pe toate le-am trăit.
Și mai e o provocare despre care vorbesc rar. La început, am încercat să fac totul singură mult prea mult timp. Credeam că, dacă vreau ceva făcut bine, trebuie să mă implic în fiecare detaliu. Și uite-așa, rezultatul întârzia să apară. A delega nu înseamnă a abandona responsabilitatea, înseamnă a avea încredere. E greu să renunți la control, dar e esențial. Asta a fost lecția cea mai costisitoare emoțional.
Wellnessul și conceptul de longevity au devenit în ultimii ani o parte importantă din viața ta. Ce ai descoperit despre corp și despre minte după 40 de ani și ai fi vrut să știi la 25?
Aș fi vrut să știu că hormonii nu sunt un simplu subiect medical, ci o infrastructură de viață. La 25 de ani nu știam ce este cortizolul; credeam că sunt obosită doar pentru că nu băusem destulă cafea. Aș fi vrut să știu că somnul este fundația sănătății și cel mai serios antrenament pe care îl poți face, că proteina nu este doar pentru bărbații de la sală, că mobilitatea contează mai mult decât kilogramele pe care le ridici.
Și aș fi vrut să mai știu că recuperarea nu este lene. Este construcție. La 25 de ani munceam până la epuizare și credeam că ăsta este prețul ambiției. La peste 40, am înțeles că oboseala nu este o medalie de onoare, ci o factură care ajunge mai târziu, cu dobânzi mari. Longevity nu este despre a trăi mai mult (un mesaj greșit, promovat intens pe internet). Este despre a funcționa bine în toți anii pe care îi ai.
Ești mamă, antreprenor, creator de conținut, jurnalist și om foarte expus public. Ce sacrificii invizibile vin la pachet cu această viață și ce ai încercat să protejezi cel mai mult în familia ta?
Sacrificiul cel mai mare este timpul petrecut cu mine însămi. Știu, pare contraintuitiv, pentru că publicul mă vede mereu. Dar a fi expusă nu înseamnă a fi conectată cu tine. Sunt zile în care vorbesc cu o sută de oameni și nu reușesc să stau zece minute singură. Dar am învățat să recuperez – încă mai învăț.
Am încercat să protejez, mai presus de orice, copilăria Arianei. Ea nu reprezintă conținut. Nu apare în postările noastre, nu este expusă pentru like-uri, nu face parte din strategia de comunicare a niciunui brand. Asta a fost o decizie luată împreună cu George, încă de la început, și nu am renunțat la ea. Trăim într-o lume în care expunerea copilului pare normală; pentru noi nu este. Ea va decide singură, când va fi pregătită, dacă își dorește sau nu să fie o persoană publică.
Ai construit în jurul tău imaginea unei femei disciplinate și foarte active. Cum arată însă o zi în care nu reușești să le faci pe toate?
Mă bucur că nu ai spus „puternică”! (Zâmbește – n.red.) O zi din viața mea arată exact așa cum arată o zi a oricărei femei care încearcă să jongleze cu prea multe lucruri deodată. Mă trezesc câteodată și obosită, sar peste antrenament, uit să mănânc, mă cert cu mine pentru fiecare obiectiv nebifat și mă uit la telefon mai mult decât ar trebui – apoi mă enervez și din cauza asta.
Diferența este că, în ultimii ani, am învățat să nu mai încerc să recuperez totul în aceeași zi. Nu mai compensez. Înainte, o zi pierdută însemna o seară lungă de muncă. Acum, o zi pierdută rămâne doar o zi pierdută. Atât. Următoarea va fi cu siguranță mai bună. Disciplina nu înseamnă absența zilelor proaste, ci capacitatea de a nu transforma o zi proastă în două zile proaste.
Ce ai schimbat cel mai mult la tine în ultimii ani? Nu neapărat fizic, ci ca ritm de viață, energie, fel de a gândi sau mod de a te raporta la timp.
Raportarea la timp. La 30 de ani gândeam în săptămâni; acum gândesc în ani. Nu mai simt presiunea de a demonstra ceva printr-o lansare sau o postare pe Instagram. Îmi place să construiesc lucruri care să țină. WinWin.fit nu este un proiect de un an – dovadă că împlinește patru la finalul acestui an. Este o platformă pe care o văd activă și în 2030.
Mi-am schimbat și ritmul. În general, lucrez mai puține ore, dar mai concentrate. Desigur, am și perioade foarte aglomerate, care mă solicită din plin, însă acum le gestionez mult mai bine. Spun „nu” mult mai des decât înainte. Refuz proiecte care, acum cinci ani, m-ar fi flatat. Cred foarte tare că, în antreprenoriat, un „nu” asumat este un act de strategie, nu de aroganță. De asemenea, mi-am schimbat felul în care văd eșecul. Pentru mine, acesta nu mai este un final – este o recalibrare. Asta nu se vede pe niciun KPI, dar a fost cea mai importantă schimbare interioară.
Tu călătorești altfel decât majoritatea oamenilor – alegi locuri greu accesibile și experiențe foarte autentice. Care a fost locul de unde ai simțit cel mai puternic că te-ai întors alt om?
Uganda. Munții Ruwenzori, mai exact. Am făcut parte din cea mai mare expediție de români care a urcat vreodată acolo, condusă de David Neacșu – o premieră despre care nu cred că s-a vorbit cât merita. Au fost șase zile de mers, aproape 53 de kilometri parcurși, până la 4.515 metri altitudine și înapoi. Noroaie, mlaștini, escaladă pe alocuri, traversări de râuri… Am trecut de la vară la iarnă în doar câteva ore. Am dormit la -15 grade, în refugii fără apă curentă, fără prea mult somn, cu toaleta la distanță, 13 oameni într-un singur loc.
Nu mi-a fost ușor deloc, recunosc. M-a scos total din zona de confort, din toate punctele de vedere. M-am întors acasă cu corpul inflamat și cu picioarele epuizate, dar cu liniștea aceea rară pe care o ai după ce ai trecut prin ceva mult mai mare decât tine.
Munții te „dezbracă”. Te lasă doar cu strictul necesar. Un pas, o respirație și puțină apă, dacă ai noroc. Iar când rămâi cu atât de puțin, înțelegi cât de mult din ceea ce duceai cu tine în viața de zi cu zi era, de fapt, balast. David mi-a spus la finalul traseului că voi privi lucrurile altfel după câteva zile. A avut perfectă dreptate. A fost cea mai frumoasă lecție pe care am primit-o în ultimii ani. Și o port cu mine în fiecare decizie pe care o iau de când m-am întors.
Din toate experiențele acestea prin lume, există o lecție sau un obicei pe care l-ai adus în viața ta și care ți-a schimbat complet perspectiva asupra fericirii sau a succesului?
Muntele. În general, nu doar Ruwenzori. Urcatul pe munte este, pentru mine, una dintre acele experiențe pe care le port în suflet și de care nu mă satur niciodată. Orice traseu, indiferent de dificultate, mă încarcă, mă vindecă, mă reașază. Urc constant și aș vrea să o fac și mai des, dacă timpul mi-ar permite. Când nu pot, găsesc mereu o cale să recuperez, pentru că am înțeles că nu este un moft, ci o necesitate.
Sigur, Ruwenzori a fost varianta cea mai intensă, dar lecția vine din fiecare drum. Este vorba despre simplitate, răbdare, toleranță, curiozitate și multă descoperire. Pe munte, aproape tot ce ne consumă în viața de zi cu zi se dovedește a fi o simplă invenție a noastră: ritmul, presiunea, calendarul plin până la refuz, sentimentul că pierdem ceva dacă ne oprim… Acolo sus nu poți să negociezi cu pasul următor. Îl faci, încet, și apoi treci la următorul. Atât. Iar din această simplitate apare, paradoxal, o stare de bine pe care nu o găsești în niciun spa și în nicio destinație. Cel puțin, acesta este sentimentul meu.
Asta aduc mereu acasă. Nu un obicei pe care să îl bifez, ci o calibrare. Mi-am dat seama că fericirea nu este o stare pe care o cauți – este o atenție pe care o acorzi. Iar muntele este, încă, locul în care învăț cel mai bine să o acord.
Ai multe proiecte, multă energie și pari mereu în mișcare. Ce îți dorești însă pentru următorii ani la nivel personal? Ce simți că încă mai cauți sau mai construiești în tine, dincolo de business și de imaginea publică?
Îmi doresc mai multă tăcere. Pare ciudat să spună asta o femeie care face interviuri, dar tocmai din acest motiv o spun. După atâția ani în care am vorbit cu sute de oameni, simt nevoia să ascult mai mult. Pe mine, în primul rând.
Construiesc, în continuare, o relație mai onestă cu odihna. Cu plictiseala, chiar. Cu acel tip de timp neprogramat în care apar ideile bune. Vreau să călătoresc mai mult și pe perioade mai lungi. Îmi doresc să petrec mai mult timp cu Ariana în vacanțe prelungite, nu în weekenduri optimizate la minut. Și vreau, sincer, ca peste zece ani să mă uit la ce am construit și să recunosc valorile mele acolo. Nu reușita, ci valorile. Reușita vine și pleacă, la fel ca succesul. Valorile sunt cele care rămân.
