Carmen Tănase este o actriță inegalabilă, care a cucerit publicul prin talentul și versatilitatea ei. Rolurile pe care le-a interpretat atât pe scena teatrului, în filme, cât și în multiple proiecte de televiziune și-au pus amprenta pe inimile fanilor. Celebra actriță ne-a invitat pe tărâmul fascinant al călătoriei sale actoricești, unde reflectează asupra complexității carierei sale, a rolului fundamental pe care această meserie îl joacă în viața ei, cât și asupra gestionării echilibrului delicat dintre carieră și viața personală. De la momente memorabile, la provocările care au modelat-o, până la impactul profund al meseriei sale, Carmen Tănase oferă o perspectivă rară asupra inimii și sufletului unui artist dedicat.
Care a fost momentul în care v-ați îndrăgostit de actorie? V-ați dorit dintotdeauna să urmați această profesie?
Nu. Am vrut să fac altceva, medicină veterinară sau zootehnie, dar nu a fost tatăl meu de acord. Adică nu că nu a fost de acord, pentru că nu m-ar fi oprit, bineînțeles, dar mi-a explicat că nu e o meserie pentru fete.
Tata mi-a insuflat, cumva, ideea de actorie spunându-mi că: „uite, asta e o meserie, iar examenul e destul de simplu pentru că trebuie să înveți niște poezii și să dai probă la scris, la literatura română, ceea ce pentru tine nu e o problemă”. Și așa mi-a încolțit ideea. Mergeam la teatru, vedeam teatru, nu eram străină de fenomen, că mă duceau părinții. Și îmi plăcea foarte mult. Și imitam și eu prin casă, dar nu m-aș fi gândit să fac din asta o meserie. Și așa, încet-încet, încolțitul acesta a înflorit și am ajuns aici.
Privind retrospectiv, care sunt unele dintre cele mai memorabile roluri sau proiecte care v-au marcat în mod deosebit, fie pe plan personal, fie pe plan profesional?
Păi, fiul meu m-a marcat pe viață. În sensul că el este cea mai mare realizare, din toate punctele de vedere, și sunt foarte mândră de el. E un om extrem de talentat, deștept și creativ și mă ajută foarte mult. Mă sfătuiește foarte bine și mă pot baza pe el din punctul acesta de vedere, chiar dacă uneori e mai dur, așa, fiindcă eu sunt delăsătoare și încăpățânată, dar mă stimulează.
Și apoi, în profesia asta, cred că toate au fost importante și au marcat ceva acolo. Au adus un plus. Dar sigur că un proiect extrem de important, care a pus o piatră de bază acolo, la temelie, a fost Flacăra.
De-a lungul carierei ați interpretat o gamă variată de personaje. Cum abordați fiecare rol pentru a vă asigura autenticitatea și legătura cu personajul?
Nu am nicio tehnică specială, nu fac niciun studiu înainte, nu mă concentrez, nu trebuie să nu mă deranjeze nimeni sau ceva, pur și simplu cred că stau foarte bine cu instinctul și apoi construiesc din imaginația mea. Și din ceea ce am învățat din viață, pentru că e o meserie în care înveți tot timpul din viață. Iei de acolo, furi de la unul, de la altul, observi… și așa mai departe.
Nu fac nimic ieșit din comun, nimic deosebit. Încerc să fie cât mai natural și cât mai aproape de viață. Construiesc oameni, nu personaje.
Fiecare profesie vine cu propriul set de provocări. Puteți să ne spuneți care au fost unele dintre provocările cu care v-ați confruntat în cariera de actriță?
Ieșirea la public este o provocare, fie că este film, fie că este teatru, dar la teatru e mai abruptă treaba. De fiecare dată este o provocare pentru că publicul trebuie să fie și el talentat, ca întregul să fie complet. Și uneori nu dai de un public talentat, iar atunci simți o frustrare. Dar altminteri, alte provocări, nu știu – fiecare abordare nouă este o provocare în sine.
Serialul „Clanul” este la ultimul sezon. Cum a fost această experiență pentru dumneavoastră?
E un personaj greu, cu o viață foarte grea. Am încercat, ca de fiecare dată, să aduc în fața oamenilor un om real, drept pentru care eu am fost tot timpul în situația Luminiței, o situație dificilă care m-a consumat foarte tare, și m-am transpus în această stare și în afara filmărilor. Cam asta fac eu, duc personajul cu mine și acasă. M-a consumat foarte mult, pentru că așa viață ca a Luminiței… Doamne ferește!
De-a lungul carierei dumneavoastră ați lucrat cu diverși regizori și actori. Au existat colaborări care au avut o influență deosebită în modelarea abordării dumneavoastră asupra actoriei?
Sigur, toți, aș putea spune. Am avut noroc că am lucrat cu oameni de la care am avut ce învăța. De fapt, cam asta vreau. Vreau să nu știu eu mai bine decât tine. Să știi tu mai bine decât mine, ca eu să stau cu gura căscată la tine. Din punctul ăsta de vedere am fost norocoasă. Au fost și vreo două, trei cazuri când am fost eu peste, dar nu-mi aduc aminte de ele exact.
Pentru mulți artiști, meseria lor este o formă de autoexprimare. În ce fel a reprezentat actoria un mijloc de exprimare sau de explorare a diferitelor fațete ale personalității dumneavoastră?
Nu știu asta. Pur și simplu, nu mi-am pus problema niciodată așa. Probabil că orice om care practică o meserie o consideră modul lui de a se exprima, că de aceea o face.
Există vreun lucru din viața artistică pe care îl regretați?
Nu. Poate că am stat prea puțin în familie. Poate asta, dar dacă următoarea întrebare este dacă aș face la fel, aș răspunde: da. Dar prefer să nu mă întrebați.
Fiind în atenția publicului, există adesea o curiozitate cu privire la stilul de viață al celebrităților. Puteți să ne împărtășiți câteva aspecte ale rutinei dumneavoastră zilnice sau alegeri specifice ale stilului de viață care contribuie la bunăstarea dumneavoastră?
Nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Pentru că am multe provocări și acasă, care nu mă lasă să fiu „ceas” niciodată. Dar încerc, pe cât îmi permite timpul, să am o oarecare grijă de fața mea, pentru că lucrez cu ea, nu de altceva. E un instrument de lucru și atunci, da, există o rutină, aș putea spune, dar o rutină simplă, pe care cred că o are orice femeie, nu este ceva deosebit.
Și, în rest, când sunt discuții care nu mă interesează sau care m-ar putea tensiona, am un fel de a mă rupe de tot și nu sunt atentă la ce se vorbește.
Ce v-a impresionat ultima dată?
M-a impresionat foarte mult expoziția Dalí. Mi-a plăcut la nebunie și trebuie să mă duc să o mai văd o dată. Și m-a mai impresionat o expoziție – și anume, a fiului meu, care a avut vernisaj de curând –, pentru cât de mult a lucrat și eu nu am știut.
Cum ați descrie fericirea?
Fericirea, pentru mine, este reprezentată de acele momente din viață când ai parte de o realizare sau ți se îndeplinește o dorință și îți vine să sari în sus, sau să zbori, sau să râzi, dar ea, constant, nu există.
Care este viziunea dumneavoastră asupra luxului?
Nu știu ce să spun. Nu îmi place deloc opulența. Eu sunt un om modest și am trăit întotdeauna destul de modest. Îmi place să am un confort personal, să am apă, lumină, căldură, însă nu doresc nici robineți de aur și nici perdele de borangic. Nu mă interesează lucrul ăsta, dar cine își permite, foarte bine.
Pentru mine, un lux este să am o vacanță. Asta ar fi un lux. Eu n-am mai avut o vacanță de mult.
Ce planuri aveți pentru acest an și unde vă pot vedea admiratorii dumneavoastră?
Pe unde deschid ochii, pe acolo sunt. Dacă se uită pe pereți, pe afișe în oraș, mă vor găsi. La televizor, în „Clanul”, pe la podcasturi… ce să zic, nu mai scapă lumea de mine…
