Domnul Ion Țiriac nu mai are nevoie de nicio prezentare. Sportiv de performanță, om de afaceri și filantrop, acesta rămâne o figură construită pe repere solide, precum disciplină, responsabilitate și capacitatea de a transforma pierderea în claritate. În următoarele rânduri, Ion Țiriac vorbește despre viață cu luciditatea celui care a învățat devreme că nimic nu este garantat și despre felul în care alegem să ne trăim viața atunci când nimeni nu privește. Acest dialog dezvăluie mecanismele unei existențe conduse de disciplină, asumare și realism, în care competiția supremă nu s-a purtat niciodată cu ceilalți, ci cu propria limită, zi de zi, într-o lume aflată într-o continuă schimbare.
Privind înapoi către anii copilăriei, există vreun moment din acea perioadă care considerați că a fost esențial pentru felul în care ați privit mereu viața?
E foarte dificil să mă întorc înapoi acum 80 și ceva de ani, dar există o amintire pregnantă care cred că mi-a insuflat dragostea pentru sport. Țin minte că la vârsta de 2-3-4 ani, nu mai mult, am primit cadou de la o mătușă de-ale mele o pereche de patine. Pe vremea aia, în Brașov, iarna începea la 15 octombrie. La 1 noiembrie era deja un metru de zăpadă, iar la 1 decembrie, zăpada atingea doi-trei metri. Și iarna dura până în aprilie. Acele patine m-au făcut un alt copil. Eram atât de ahtiat după patinele alea încât, atunci când nu se mai închideau cu cheia, le legam cu sfoară ca să patinez. Poate asta a declanșat dragostea mea pentru sport, care m-a urmărit toată viața.
Ce lecție din anii petrecuți în sportul de performanță considerați că v-a fost cea mai utilă dincolo de terenul de joc?
În sport este vorba numai despre educație. Sunt de părere că sportul te educă mai mult decât Harvard, sau Stanford, sau London School of Economics. Mai exact, te învață să accepți viața așa cum este sau cum ți-o faci tu.
De exemplu, un sportiv este un individ care o viață întreagă trăiește într-o competiție și cea mai mare competiție pe care o trăiește este cu sine însuși. După părerea mea, un sportiv, în momentul în care a acceptat faptul că nu poate să câștige în fiecare zi și că poate să și piardă, a devenit un om realist. Pentru că sportivii, și aici mă refer la sportivi de top precum Ilie Năstase, Nadia Comăneci, se împart în două categorii – cei cărora le este frică să piardă și cei cărora le este frică să câștige. Cei din prima categorie, dacă în mijlocul meciului începe să le fie frică că pierd și se gândesc tot timpul la ce vor spune presei sau lumii despre un eșec, deja au pierdut, pentru că nu mai pot da tot ce au și își pierd concentrarea. Cei din a doua categorie, care se referă la sportivii cărora le e frică să câștige, nu își vor atinge niciodată potențialul maxim. De aceea spun că este vorba numai de educație în sport.
De-a lungul timpului ați susținut o mulțime de campanii și cazuri umanitare. Este vreun caz care v-a emoționat profund și care v-a rămas în minte?
Întotdeauna este unul mai nevoiaș decât tine. În lumea asta găsești sigur pe cineva mai nevoiaș decât tine. Și atunci, dacă viața asta ți-a oferit ție mai multe șanse, ai datoria să dai ceva înapoi, într-un fel sau altul. În ceea ce privește cazurile umanitare, eu în majoritatea timpului mă gândesc la sport, pentru că asta am făcut toată viața.
Ați trăit o viață tumultuoasă în care ați prins și războaie, schimbări radicale de regim și transformări profunde ale societății. Ce v-a ghidat felul de a trăi și de a rămâne fidel propriilor principii, în ciuda acestei „vâltori” continue a istoriei?
Viața este foarte complexă. Ea cuprinde deopotrivă binele și răul, de la un capăt la altul. Spun asta având în vedere că am vârsta pe care o am și faptul că am trăit un război mondial și am trecut prin schimbări de regimuri politice în România – de la regat, la republică socialistă, până la ziua de astăzi, care este schimbată complet. Societatea se schimbă, viața se schimbă. Trăim într-o vâltoare enormă. Nu știu dacă în tot timpul ăsta am experimentat ceva care să îmi schimbe felul de a trăi. Modul meu de viață a rămas în esență la fel, pentru că de la o vârstă foarte fragedă a trebuit să muncesc. Diferența a fost mereu una simplă: întotdeauna când mă uitam în oglindă dimineața, voiam să fiu sigur că sunt cu un fir de păr mai bun decât ieri. Dacă am reușit asta, însemna că pot să stau să mă uit în oglindă liniștit. Altfel, ar fi trebuit să sparg oglinda – și asta, evident, nu-mi convine.
Privind înapoi, cum s-a format instinctul dumneavoastră de om de afaceri?
Nu am făcut Harvard și nici London School of Economics, iar afacerile le-am început din necesitate. În special pe vremea când un jucător de tenis câștiga doar 2 lire sterline pe zi jucând la Wimbledon. Dacă ajungeai acolo, însemna că erai în primii 100 de jucători din lume, adică făcuseși ceva în viața ta – dar banii erau atât de puțini, încât trebuia să te descurci. Era mai mult un sistem de barter: cumpărai cinci sticle de coniac, le duceai la Moscova, le vindeai acolo și cu banii obținuți cumpărai patru ceasuri pe care le revindeai acasă, iar asta te ținea pe linia de plutire câteva luni. Fiecare sportiv făcea asta, pentru că trebuia să supraviețuiască.
Viața te învață să faci și astfel de lucruri. Nu sunt genul de om care să poată să spună: „Uite ce planuri am făcut, ce bugete am realizat” și „cum mi-a ieșit” sau „cum nu mi-a ieșit”… Și, deși am început parcursul profesional în sport, am avut mai mult noroc în business.
Cum s-a transformat acest instinct format din necesitate într-un mod de a lua decizii în business, mai ales atunci când au apărut oportunități mari și riscante?
Eu nu am speculat. Dacă aș fi făcut-o, mai ales la schimbarea care a avut loc în 1990, aș fi fost foarte, foarte bogat. Astăzi toată lumea vorbește despre asta și, sigur, suntem mai avuți decât alții, dar nu suficient de avuți încât să fim atât de bogați precum Bill Gates sau să câștigăm într-o zi cât câștigă el. Suntem o fundație de familie; cu asta ne descurcăm și cu asta lucrăm.
Businessurile merg pentru că nu speculez foarte mult. Speculațiile comerciale absolut logice, legale și morale le facem fără probleme. În țara asta au existat oportunități în zona pământului, a real estate-ului, a agriculturii, dar m-am ferit de aceste domenii pentru că erau, pentru mine, oarecum necunoscute și riscante.
Am avut șansa să găsesc oameni care mi-au fost alături și care m-au ajutat să înțeleg că, într-o țară complet nouă care se năștea, era nevoie și de un sector privat comercial solid, care să cuprindă bănci și asigurări. Și asta am făcut, fiind pionier în aceste domenii. Nu regret nici acum că nu am făcut alte speculații.
Am fost întotdeauna un om oarecum fricos, în sensul că nu mi-am asumat niciodată responsabilități foarte mari. De aceea nu am atins niciodată politica. Mulțumesc lui Dumnezeu, familiei și tuturor celor din jur care m-au susținut, pentru că nu aș fi putut să-mi asum o responsabilitate atât de mare pentru oamenii pe care i-aș fi reprezentat, fără să fiu sigur că pot face lucrurile numai cum trebuie.
Ați călătorit aproape neîntrerupt timp de zeci de ani. Cum v-au influențat aceste deplasări continue felul de a trăi și modul în care priviți lumea?
Am călătorit enorm în viața mea. În ultimii 70 de ani nu cred că am dormit de prea multe ori în același pat mai mult de șapte zile. Am fost mereu pe drumuri și continui să fac asta și acum. Poate că astăzi rămân mai mult într-un loc – două, trei săptămâni –, dar tot timpul am călătorit. Din America de Sud până în Asia sau Africa, am avut întotdeauna câte un domiciliu. Călătoriile au devenit parte din felul meu de a trăi.
Africa pare să ocupe un loc special în parcursul dumneavoastră. De unde vine această fascinație și ce v-a legat atât de profund de acest continent?
Africa m-a fascinat întotdeauna. Am făcut cel puțin 60 de safariuri. Sunt vânător de la o vârstă foarte fragedă și nu îmi este rușine să spun din nou asta. Fostul președinte al Consiliului de Miniștri, domnul Ion Gheorghe Maurer, m-a învățat ce înseamnă vânătoarea, ce înseamnă corectitudinea și respectul. A fost un socialist, nu un marxist, și rămâne pentru mine unul dintre cei mai mari politicieni ai Europei. Africa, așa cum am spus, m-a fascinat dintotdeauna.
Cum a apărut proiectul WABI și de ce ați ales tocmai Namibia pentru a construi acest concept?
În Namibia am cumpărat un spațiu foarte mare. A fost o fermă care a aparținut unui elvețian timp de aproape 100 de ani. Am transformat-o complet într-un complex de vânătoare și de turism. Nu admit foarte multă lume, o selectez, și merg acolo de patru-cinci ori pe an.
Namibia este o țară foarte liniștită, foarte progresivă. Este, de altfel, ultima țară care s-a eliberat de colonialism, în 1990. A fost un loc care mi s-a părut potrivit pentru ceea ce voiam să construiesc.
Ce tip de experiență le propuneți oaspeților WABI și ce face acest loc diferit?
Accesul este foarte exclusivist. Nu am vrut niciodată să fac o afacere consumabilă pentru toată lumea. Am făcut ceva mult mai elevat decât o ofertă obișnuită, nu doar în Africa, ci și în Italia, Uruguay și în toate locurile unde am construit. De aceea îmi selectez oaspeții.
WABI Private Luxury Game Reserve este o investiție unică în turism. Oferim un complex hotelier exclusivist, cu servicii personalizate, într-un spațiu natural vast, de aproximativ 13.000 de hectare, situat în zona Waterberg Plateau din Namibia. Aici, natura și fauna sălbatică se întâlnesc cu confortul și experiențele rafinate.
Unitățile de cazare, recent renovate, oferă intimitate și liniște, cu vederi spectaculoase spre apus. Oaspeții au acces la piscină, restaurant, bar, lounge și spații dedicate relaxării. Experiențele includ safari pentru observarea faunei sălbatice, tururi ghidate la apus, explorarea lacului cu hipopotami, observarea păsărilor și drumeții pe stâncile Waterbergului.
Pentru pasionații de vânătoare, WABI oferă o experiență sustenabilă, exclusivistă, cu facilități private pentru un număr limitat de vânători, combinând adrenalina cu respectul pentru natură. Namibia este un tărâm al spațiilor vaste, cu peisaje spectaculoase și o biodiversitate extraordinară, de la elefanți și rinoceri, până la mari prădători.
Ați vorbit adesea despre rolul eșecului în formarea caracterului. Care a fost cel mai greu moment de acest fel din viața dumneavoastră și cum l-ați transformat într-o sursă de claritate și direcție?
Cum spuneam, am învățat că în viață, nu numai în sport, poți să și pierzi. Unul dintre cele mai mari eșecuri ale mele, atât social, cât și sportiv, a fost Cupa Davis. Să joci trei finale în Cupa Davis și să nu câștigi nici măcar una, deși eram o echipă mai bună decât Statele Unite, cel puțin în ultimele două, a fost inadmisibil, dar a trebuit să accept. Eu când fac o greșeală mi-o asum 200%, o accept și o respect și nu mi-e rușine să o ascult.
Ați construit o moștenire solidă în diverse arii de activitate. Cum doriți să fie înțeleasă această moștenire de către generațiile viitoare?
Nu mă uit așa departe. Dacă mă uit la nepoții mei, îmi ajunge. Sper, oarecum, că așa cum conduce băiatul meu cel mare fundația mai departe să o ducă și ei, și să facă lucruri pe care alții nu le pot face. Mai ales că lumea are nevoie de aceste lucruri.
