Despre reședințele artiștilor știm cum reușesc a eleva spre inspirație toate sentimentele pe care propriul cămin le dăruiește fiecăruia dintre noi – liniște, regăsire sau siguranță. Și astfel, fie că au fost iubite ca refugiu sau ca atelier, primind viziunea designerilor de geniu, pe lângă arte, poezie sau beletristică, în galeria operelor ce au creat istorie intră și stilurile nemuritoare.
Palazzo Pucci
Codificată în blazoane, o istorie de familie ne poartă spre Florenţa secolului al XIII-lea, spre o moștenire ce distingea creaţia vestimentară drept o alegere curioasă pentru Emilio Pucci. Dacă înaintaşi de-ai săi ating posteritatea imortalizaţi în lucrări semnate da Vinci sau Botticelli, edificiul florentin trasează o saga paralelă în arhitectură, structura sa fiind ridicată pe opera ce între 1528 și 1534 a implicat viziunea lui Bartolomeo Ammannati, peste reminiscențe ale semnăturii lui Antonio da Sangallo il Giovane în intervenția asupra clădirii centrale achiziționate de Antonio Pucci cu aproape o jumătate de veac înainte.
După ce, la moartea senatorului Niccolò Pucci, corpurile palatului se îndreaptă spre câte un descendent, fiecare structură va urma propriul destin, astfel încât contemporaneitatea găsește proiectul datat din 1748 de arhitectul Paolo Falconieri, în timp ce clădirea adiacentă distinge semnătura lui Gherardo Silvani. Doar balconul şi coloanele ce privesc peste via Pucci păstrează din tezaurul renascentist al palatului.
Veche aliată a familiei Medici, sigiliul Papei Leon al X-lea adaugă evidența a noi conexiuni pentru dinastia Pucci. Când marchiza Cristina Pucci di Barsento va păși în palat ca soție a couturierului ce va revoluționa abordarea cromatică în modă, prin spiritul baroc evidențiat de moștenirea lui Giovanni Battista Foggini în 1690, Camera de muzică era singura încăpere ce se îndepărta de sobrietatea florentină. Noua stăpână a casei va demonstra însă eleganță și considerație în echilibrarea tezaurului familiei Pucci cu exuberanța moștenită de la străbunica și bunica sa de origine rusă.
Double RL Ranch
La poalele munților San Juan, în Colorado, păduri, stânci, cirezi, herghelii, alături de o splendoare în floră și faună dezvăluie pe 16.000 de acri de preerie noi alegorii pentru chintesența culturii americane, întâiul reper sub care își va defini semnătura Ralph Lauren.
Scenă pentru filmul „True Grit” cu John Wayne, proprietatea a fost cumpărată în 1982 de către designer și soția sa, Ricky. Uniți în afinitatea pentru filmele western, decorul captează o reverență pentru moștenirea amerindiană prin obiecte datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, între care pături ale căpeteniilor, un pieptar despre care se crede că provine de la tribul Blackfoot, un canoe din Canada, un coș Apache sau un covor Navajo.
Double RL Ranch poate întâmpina până la opt oaspeți, care pot fi găzduiți inclusiv în cele patru corturi pictate manual de artizani amerindieni.
Grădinile Majorelle
„Când am cunoscut-o pe Talitha Getty, viziunea mea s-a schimbat complet. Am cunoscut tinereţea anilor ’60. Talitha şi Paul Getty stând pe o terasă înstelată în Marrakech, frumoşi şi damnaţi, şi o întreagă generaţie adunată pentru eternitate, unde cortina trecutului părea a se ridica dintr-un viitor extraordinar”, va vorbi Yves Saint Laurent despre muza sa, care, în calitate de gazdă, va reaprinde nostalgia față de Algeria copilăriei sale, dor sub care va pătimi cele mai tulburătoare clipe ale vieții sale.
Ajuns la Palais du Zahir, edificiul maur ce înălța legenda petrecerilor prin care tânăra familie Getty va crea din Marrakech un nou epicentru al mișcării hippie, Yves Saint Laurent își va lega pentru totdeauna geniul creator de zidurile medinei.
Astfel, sub noi amintiri în fascinația pentru cultura magrebiană, în 1980, couturierul și partenerul său, Pierre Bergé, vor salva Grădinile Majorelle, o construcție amenințată la momentul achiziției cu transformarea în hotel.
Impresionând într-o nuanță de cobalt aclamată pentru unicitate drept albastrul Majorelle, zidurile noii reședințe surprindeau un sanctuar de 300 de soiuri de plante și 15 specii de păsări. Elevând sensibilitatea pictorului peisagist Jacques Majorelle spre o dimensiune monumentală, grădina botanică de 12 acri va ascunde un periplu creativ de patru decenii, această operă edenică purtând în selecția florală de pe cinci continente semnătura etnobotanistului Abderrazak Benchaâbane.
O colecție privată de 600 de artefacte, între care bijuterii, instrumente muzicale, lucrări din lemn, piele și feronerie, covoare sau țesături, va fi dedicată ca singurul Muzeu de Artă Berberă din lume.
Prețuită ca refugiu până în anul 2000, când Parisul îi va redeveni cămin, Yves Saint Laurent va alege Grădina Majorelle pentru eternitate, cenușa fiindu-i împrăștiată de-a lungul reședinței din Marrakech.
31 Rue Cambon
Una dintre cele mai frumoase panorame asupra Parisului – și astfel, doar un ochi fugar asupra acoperişului intrigă într-o reverie, pentru ca odată coborâtă privirea, să întâlnim epicentrul Chanel, care încă de la momentul achiziţiei, în 1910, va funcţiona atât ca atelier, cât şi ca un cămin în care marea creatoare îşi primea oaspeţii sau în care se retrăgea spre meditaţie.
O simplă promenadă din Place Vendôme ne poartă pașii mai întâi spre Hotelul Ritz, care a găzduit-o pe Coco până-n ultima clipă a vieţii, pentru a ne călăuzi spre apartamentul rămas neschimbat de la moartea creatoarei, în 10 ianuarie 1971.
Deosebit de superstiţioasă, pentru Coco, cele trei camere ale apartamentului personal vor deveni o incantație pentru atragerea norocului, grație unei simbioze a spiritualității orientale cu grandoarea barocă. Un mult prea fidel portret al credințelor, frământărilor și nostalgiilor marii creatoare, apartamentul era unit cu salonul prin celebrele scări bej, de-a lungul cărora sunt dispuse oglinzi care la prezentări surprindeau în discreție reacţiile asistenței.
În speranţa că la vederea lor oaspeţii vor uita să plece, paravane chinezeşti din secolul al XVIII-lea
în nuanțe de roşu de Burgundia și decorate cu camelii, florile preferate ale creatoarei, vor înlocui uşile pe care Coco le ura la fel de mult precum singurătatea. În fiecare dimineaţă, aceasta telefona pentru a-şi anunţa sosirea şi pentru a le oferi angajatelor sale răgazul de a rafina ambianța pulverizând Chanel No. 5.
Cifra sa norocoasă, după cum îi prezisese o ghicitoare, se va regăsi, alături de inițiale, inclusiv în gravura ce personaliza un candelabru datând din secolul al XVIII-lea. Lumina acestuia va confrunta refracția unei oglinzi de la cumpăna secolelor XVII – XVIII, piesă a cărei formă va fi recreată în silueta dopului sticlei Chanel No. 5.
Masa din salon este susţinută de un picior în formă de mănunchi de spice de grâu, simbol al prosperității, pictat de bunul său prieten, Salvador Dali.
Cufundată în studiul ezoteric, alături de colecţia de figurine reprezentând leul, semnul său zodiacal, Coco încerca să-şi citească viitorul într-un bol de cristal. Profunda apartenență la misticism traversa credinţe, ştiinţe sau religii, creatoarea primind cu prețuire inclusiv o icoană rusească străveche oferită în dar de prietenul său, Igor Stravinsky.
