Serge Ioan Celebidachi, fiul eminentului dirijor Sergiu Celibidache, îşi cultivă propriul univers artistic cu aceeaşi rigoare care a definit cariera tatălui său. Crescut în Paris şi educat la prestigioase institute de film din SUA şi Marea Britanie, el a ales să onoreze moştenirea primită de la tatăl său prin cinematografie, transformând-o într-o expresie autentică a propriei viziuni. Am avut șansa să vorbim cu domnul Celebidachi chiar înainte de premiera filmului „Cravata Galbenă” și ne-a invitat în universul său artistic, unde am descoperit cum a învăţat să trăiască în umbra unui nume monumental, dar să-și creeze propria lumină, acolo unde detaliile devin ritual şi inspiraţia capătă un sens profund.
Ați crescut în umbra unuia dintre cei mai controversați și admirați dirijori ai secolului XX. Care e cea mai timpurie amintire din copilărie care v-a modelat felul în care vedeți arta și disciplina?
Probabil timpul petrecut împreună cu tatăl meu udând plantele și copacii din grădina din spatele casei familiei noastre, din sudul Parisului, după o zi toridă. Abordarea lui față de lucrurile simple din viață era aceeași cu cea pe care o avea atunci când compunea muzică. Făcea lucrurile cu toată inima și sufletul, gândindu-se doar la ceea ce florile cereau: puțină apă. Departe de orice formă de egocentrism, se dedica complet lucrurilor care contau cel mai mult în acel moment.
Același lucru se întâmpla și pe podium. Departe de orice preocupări egocentrice, el se conecta cu compozitorul și partitura, dând viață sunetelor pentru a deveni în cele din urmă muzică.
Mulți ar considera firesc ca fiul unui maestru al muzicii să urmeze aceeași cale. Ce moment concret v-a determinat să alegeți industria cinematografică în locul unei cariere muzicale?
Muzica a fost și prima mea dragoste. Norocul meu a fost că mi-am dat seama foarte repede ce reprezenta tatăl meu în lumea muzicii și am acceptat imposibilitatea de a merge în acea direcție. Aș fi fost acuzat că am beneficiat de relațiile lui și că nu îmi meritam locul sau, mai rău, aș fi fost nevoit să ascult comparațiile inevitabile cu „originalul”. Oricare ar fi fost rezultatul, ar fi fost unul greu de judecat în sine. Prin urmare, am ales o ocupație care avea totuși legătură cu sunetul și, în special, cu dinamica sunetului/imaginii oferită de cinema, dar departe de modelul „periculos”.
Tatăl dumneavoastră era cunoscut pentru rigorile sale și pentru refuzul convențiilor. Ce impact a avut acest lucru asupra dumneavoastră?
În primul rând, mi-a confirmat dreptul pe care îl avem cu toții de a pune întrebări. Apoi, mi-a deschis ochii asupra importanței de a-ți baza opinia pe cunoștințele dobândite în timp și prin educație. Astfel, odată ce toate informațiile sunt colectate și asimilate, este probabil momentul să ajungem la o sinteză și să ne formăm o opinie. În cele din urmă, dacă concluzia ta nu se potrivește cu cea a majorității, asta nu înseamnă că este greșită. Poate chiar dimpotrivă, deoarece adevărul este adesea obositor și este mult mai ușor să te uiți în altă parte și să gândești ca majoritatea.
Până în ziua de azi prețuiesc capacitatea pe care o avem fiecare dintre noi de a gândi independent și de a susține ceea ce credem cu adevărat, chiar dacă este împotriva curentului.
Atunci când faci parte dintr-o familie cu un nume atât de puternic, succesul poate veni cu o dublă fațetă: avantaj și povară. Ați simțit vreodată că numele și reputația tatălui dumneavoastră ar fi pus o presiune suplimentară din punct de vedere profesional?
Inevitabil. Desigur, reversul privilegiului minunat de a fi fiul lui este acela de a fi la înălțimea standardelor așteptate de familia noastră și, bineînțeles, de societate în general. În lumea cinematografiei, lucrurile stăteau puțin altfel, deoarece majoritatea oamenilor nu acordă neapărat o importanță atât de mare muzicii. Doar în rare ocazii, oamenii făceau legătura între cele două. În societate, acest lucru era mai prezent. Iar în mine, era permanent. Presiunea era și este în continuare prezentă. Diferența este că astăzi mi-am asumat pe deplin poziția și îmi susțin convingerile fără niciun fel de obligație față de tatăl meu sau față de oricine altcineva. Am reușit să mă eliberez cumva de acea umbră, chiar dacă mă va urmări pentru tot restul vieții.
„Cravata Galbenă” este un proiect la care lucrați de mulți ani. Cât de important este acest film pentru dumneavoastră, atât din punct de vedere personal, cât și profesional?
Este punctul culminant al vieții mele. Din punct de vedere profesional, este filmul pe care am visat să-l fac încă din copilărie. Personal, simt că am reușit să mă reunesc cu tatăl meu în cel mai puternic mod cu putință. Așa cum mi-a repetat de-a lungul anilor arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, subliniind semnificația unică a acestui proiect.
Faptul că i-am redat viața tatălui meu și am reunit întreaga familie prin povestea sa emoționantă generează o vibrație spirituală și un impact greu de cuantificat în cuvinte.
V-a ajutat acest film să-l înțelegeți mai profund pe tatăl dumneavoastră sau poate să-l priviți altfel decât înainte?
Absolut. Pentru a ajunge la o anumită obiectivitate față de personaj, a trebuit să iau o oarecare distanță și să-l tratez ca pe un personaj 3D pe o pagină și, ulterior, pe un ecran. Acest proces mi-a permis să-l analizez mai obiectiv. Rezultatul a fost fascinant. Probabil cea mai bună sesiune terapeutică pe care și-ar putea-o dori cineva!
Luând în considerare întreaga sa odisee exuberantă, am putut să-i înțeleg mult mai bine poziția în societate și să-i justific intransigența muzicală cu mai multă profunzime. Faptul că a lăsat totul în urmă, că nu și-a mai văzut părinții niciodată din cauza comunismului a determinat și mai clar modul în care urma să-și continue căutarea muzicală.
Ați menționat anterior că ideea filmului a fost „în mintea dumneavoastră” de mult timp. Când ați început efectiv să puneți laolaltă materialul narativ și ce a fost cel mai greu de admis în scenariu din motive personale?
Am început să pun povestea într-un scenariu formatat în jurul anului 2000. Primele mele încercări erau, evident, foarte departe de rezultatul final pe care îl vedem astăzi.
Provenind dintr-o familie foarte deschisă și sinceră, nu am simțit niciodată că ar fi dificil să încerc să-i spun povestea. Nu era nimic de ascuns, de fapt. Era mai degrabă vorba despre a găsi esența a ceea ce noi – James (Olivier – n.red.) și cu mine – încercam să transmitem, povestea pe care voiam să o spunem. Așadar, a fost dificil să renunț la unele capitole fascinante din cauza timpului disponibil și, bineînțeles, din respect pentru publicul nostru.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâlnit în realizarea acestui film?
În afară de provocarea financiară dificilă de a strânge un buget enorm, cred că a fost obligația constantă de a fi la fel de buni ca ieri, deoarece standardul a fost foarte ridicat încă de la începutul filmărilor, iar rezultatele pe cameră au fost de neegalat. Îmi repetam mie însumi și echipei să nu „ne culcăm pe lauri”, ci să continuăm cu același standard extraordinar pe care am reușit să-l atingem cu toții încă din prima zi.
Dacă ați putea vorbi acum, nu ca fiu, ci ca artist, cu tatăl dumneavoastră, ce i-ați spune despre acest film și despre omul care ați devenit?
Acasă, întotdeauna punem faptele înaintea cuvintelor. În acest caz particular, m-aș aștepta ca el să vadă propria mea evoluție prin filmul pe care l-am realizat. Sper cu smerenie că filmul în sine va spune suficient despre cine am devenit de-a lungul anilor și cine sunt astăzi.
Când lăsați deoparte moștenirea, filmele și numele pe care îl purtați, cine este, în esență, Serge Ioan Celebidachi? Ce a rămas neschimbat în dumneavoastră, indiferent de timp, succes sau pierderi?
Principiile și convingerile mele. Sinceritate, empatie și respect. Sărbătorirea vieții în sensul ei cel mai larg. De la familia mea către întreaga lume.
Ați crescut între două lumi: una a rigorii absolute și una a sensibilității artistice. Cum împăcați astăzi rațiunea cu emoția, atât în viață, cât și în procesul creativ?
Opoziția s-ar putea să nu fie atât de evidentă pe cât pare. În abordarea mea personală, procesul creativ nu poate avea loc fără o bază riguroasă. Să luăm ca exemplu muzica clasică: regulile și mecanismele sunt destul de stricte și precise, chiar matematice. Cu toate acestea, sunetul va evolua, sperăm, spre muzică, datorită sensibilității extreme a muzicienilor care se reunesc în „prezent”. Combinația celor două poate duce la artă. La fel și în filme. Există reguli. La fel ca în muzică, ele pot fi încălcate. Dar ele există. Și numai acordând o atenție deosebită detaliilor putem extrage esența căutării noastre și permite ca opera să devină în cele din urmă o formă artistică.
Dincolo de cinematografie, ce alte pasiuni vă alimentează ca om?
Îmi place muzica. În zilele noastre, probabil că concertele live de jazz ar fi pâinea mea de zi cu zi, dacă timpul mi-ar permite. Sunt, de asemenea, un mare fan al tenisului și fotbalului. Am practicat ambele sporturi când eram mai tânăr. Astăzi, câteva ore petrecute lovind o minge îmi aduc întotdeauna un zâmbet pe buze.
Ce vis personal ați păstrat mereu în tăcere și simțiți că e timpul să-l lăsați să prindă glas?
Să încep să mă ocup de oamenii nevoiași, lucru pe care tatăl meu mi l-a insuflat încă din copilărie, dar pe care nu am avut niciodată timp să-l pun în practică așa cum trebuie. Și, în loc să caut prea departe, poate că aș putea să o fac mai consecvent în România.
Ce proiecte sau direcții noi vă doriți să explorați în următorii ani și cum vă propuneți să vă extindeți impactul creativ și personal?
Probabil că este încă prea devreme să mă gândesc la asta, chiar și pentru mine. Multe proiecte frumoase încă așteaptă în sertarele mele. Unele personale, altele profesionale. Dacă se va ivi ocazia, mi-ar plăcea să încerc să pun în imagini viața lui Brâncuși, a cărui viață și artă mă emoționează profund. Dar mai întâi, să vedem ce ne aduce ziua de mâine!
