În lumea tenisului, marile meciuri sunt câștigate pe teren, dar adevăratele turnee se câștigă în culise. Cosmin Hodor nu este doar un nume asociat cu marketingul sportiv, ci un arhitect al evenimentelor care dau strălucire tenisului românesc. De la visul adolescentin de a organiza un turneu, până la transformarea Țiriac Open într-un reper de excelență, parcursul său este definit de pasiune, viziune și multă muncă. Cu o experiență de peste trei decenii în sport, Cosmin Hodor știe că succesul nu se măsoară doar în trofee, ci în impactul pe care un turneu îl lasă în urmă.
Aveți o experiență vastă în marketingul sportiv. Cum au fost începuturile dumneavoastră în acest domeniu și ce v-a atras inițial spre această industrie?
E mult spus că am o experiență vastă. Într-adevăr, sunt în domeniu încă din perioada liceului, dar mai am multe de învățat, chiar dacă am „vândut” sport de când mă știu. Asta e o zonă complicată, în care, dacă ai impresia că nu mai ai ce să înveți, ești caz pierdut. An de an trebuie să înveți lucruri noi, apar provocări noi, iar tu trebuie să le faci față și să fii în ton cu noile tendințe.
Eu pot să spun că am fost norocos. Am început pe post de copil de mingi la un turneu din anii 1992/1993 și mi s-a părut că ar fi foarte cool să ajung să organizez un turneu de tenis. Apoi, în liceu și facultate am mers pe la tot felul de evenimente sportive, unde îmi plăteam singur bilete și cazări, și mi-am dat seama repede că îmi place. Pe atunci nu erau programe de voluntariat. Auzeam de evenimente care aveau loc prin Europa de la radio sau TV. A doua zi eram în avion către Germania, Franța, Cehia, iar mai târziu, în 2002, a apărut turneul de la Madrid, unde am participat în primul an ca voluntar, trimis de domnul Țiriac, iar la toate porțile de acces le spuneam: „I am Mr. Țiriac’s son”. Le-a luat spaniolilor vreo trei ediții până s-au prins că nu sunt. Era prea târziu, luasem autograf de la Agassi, de la Sharapova când avea 19 ani, iar cu Bernie Ecclestone am stat în aceeași încăpere la un interviu privat.
Țiriac Open 2025 promite să fie unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale anului în România. Ce aduce nou această ediție și ce impact credeți că va avea asupra tenisului românesc?
Țiriac Open este cel mai longeviv eveniment sportiv din România, organizat 21 de ediții consecutive. Devenise un eveniment unic, de tradiție, care se desfășura într-o locație superbă. A place to be. După experiența plăcută de anul trecut, când, deși veneam după o pauză de opt ani, am fost sold-out cu trei săptămâni înainte de turneu, am realizat importanța și necesitatea unui turneu organizat la noi.
Acest eveniment ar trebui să existe forever în România datorită lui Ilie Năstase și Ion Țiriac. Este moștenirea lor lăsată sportului românesc și o sursă de inspirație pentru tinerii jucători de la noi. De la copiii de mingi care-i văd pe marii jucători pe teren și înțeleg de ce s-au apucat de acest sport și unde ar putea să ajungă, până la juniorii care au șansa să se antreneze sau să joace cu jucători de top din întreaga lume.
Turneele ATP 250 sunt concursuri extrem de competitive. Ce jucători importanți vor participa la ediția din acest an și cât de dificil a fost să aduceți sportivi de top la București?
La ora la care noi vorbim aici, cu trei săptămâni înainte de turneu, îi avem confirmați pe Stan Wawrinka, Richard Gasquet și câștigătorul de anul trecut, Marton Fucsovics. Fiecare are ceva special. „Stan the Man” e un nume uriaș. E o binecuvântare să îl putem vedea jucând. Un dar pentru toți iubitorii tenisului frumos. Gasquet se află la ultimul an al său în circuit. El se pregătește de retragere și participă la câteva turnee la care a jucat în anii lui de glorie. Marton, vecinul nostru, din Budapesta, ne-a „confiscat” trofeul anul trecut, după ce a făcut un turneu perfect, și se întoarce la București. Bucharest, not Budapest!
Care sunt cele mai mari provocări în organizarea unui turneu de talia Țiriac Open? Există obstacole specifice pe care le-ați întâmpinat în ediția din acest an?
Există obstacole în fiecare an. Pentru noi, fiecare ediție e o provocare. Gândiți-vă că ne plimbăm cu turneul ăsta dintr-o locație în alta, facem îmbunătățiri, schițe, renovări, punem lucrurile cap la cap pentru a livra un eveniment conform standardelor ATP. Avem un nume uriaș în spate, pe care toată echipa îl duce pe umeri, rigorile sunt foarte mari, iar noi cred că ne-am făcut treaba onorabil de fiecare dată.
Oamenii se schimbă, triggerele în marketing sunt altele, partenerii cer altceva de la tine, iar tu vinzi un produs exclusivist, premium – un turneu de tenis ATP. Iar departamentele de marketing, pline de juniors, ți-l cer pe Djokovic la turneu. Dacă nu îl ai, îți spun că a apărut un concert în alt oraș din țară, care e mai cool decât acest turneu, iar noi trebuie să avem răbdare să facem workshopuri și să explicăm ce înseamnă Țiriac Open pentru România. Mesajele sunt clare de la ei – sunt comozi, vor un job confortabil și nu vor să-și bată capul să susțină un proiect în fața managementului, să-i facă să accepte implicarea, iar apoi să fie nevoiți să facă rapoarte post-eveniment. Dar, avem și noi răbdarea noastră… (Zâmbește – n.red.)
Un astfel de eveniment nu este doar despre tenis, ci și despre imagine, parteneriate și impact economic. Cum reușește Țiriac Open să contribuie la creșterea vizibilității României pe harta tenisului mondial?
Turneul ăsta a reușit de fiecare dată să aducă în România niște nume mari din tenisul mondial. Anul trecut am fost transmiși în peste 95 de țări din lume. Asta înseamnă 1.260 de ore de transmisie care, împreună cu streamingul, au însumat peste 3.373.000 de spectatori. Cifre măsurate. Iar semifinalele și finalele au fost sold-out cu trei săptămâni înainte. Cam asta înseamnă Țiriac Open.
Ați fost implicat și în producția documentarului „Nasty – More Than Just Tennis”, care spune povestea fascinantă a lui Ilie Năstase. Ce v-a atras la acest proiect și ce a fost cel mai provocator în realizarea filmului?
Adevărul este că mi-am dorit mereu să fac un film sau, mă rog, să iau parte la producția unui film. Eu am ascultat de la 18 ani toate poveștile lui Ilie Năstase și Ion Țiriac și m-au fascinat mereu. Acest film este și un mod prin care am putut să dau ceva înapoi unor oameni cu care am lucrat de când mă știu. Nu cred că în sportul românesc vom mai avea povești de o asemenea anvergură. În plus, nu e doar despre tenis. Este despre o perioadă frumoasă, boemă a sportului, în care cei doi erau prieteni, umblau împreună, jucau, se antrenau și își trăiau viața. Era totul mult mai permisiv, mai curat, fără să fii restricționat de atâtea legi politice, corecte sau incorecte. Albul era alb, iar negrul era negru. Nu era gri. Nu trebuia să neutralizezi nimic. Cred că ăsta este și unul dintre argumentele pentru care filmul a fost ales de Festivalul de la Cannes.
Întreaga echipă de producție, cât și partenerii care ne-au fost aproape de la bun început au fost foarte încântați de adevăratul și unicul Ilie Năstase.
Documentarul explorează atât genialitatea sportivă a lui Ilie Năstase, cât și latura sa controversată. Care sunt lecțiile cele mai valoroase pe care credeți că publicul le poate învăța din povestea dânsului?
Ar trebui să fie o inspirație pentru generațiile tinere. Să-și facă timp să vadă unde poți să ajungi chiar dacă provii dintr-o familie modestă, ce înseamnă să fii numărul 1 mondial, iar deasupra ta să se tragă linie, să nu existe nimeni. Să înțeleagă magnitudinea lui Ilie, care a transformat tenisul, să afle de ce Connors a zis că Ilie era mai popular decât tenisul în sine, de ce Mandela, Muhammad Ali sau Pelé au ținut să-l cunoască, de ce Andy Warhol i-a dedicat un tablou, Hublot i-a făcut un ceas în ediție limitată în doar 117 exemplare… și tot așa.
Pe Ilie puteai să-l iubești sau să-l urăști. În afara terenului era Ilie, îl iubea toată lumea și era prieten cu toți. Când intra pe teren, se transforma, era Nasty. Era un personaj, își juca rolul. Dar cu siguranță n-a trecut neobservat. A marcat puternic sportul mondial.
De-a lungul carierei, ați avut ocazia să lucrați cu personalități marcante din sport, precum Gheorghe Hagi, Simona Halep, Ilie Năstase, Dumitru Hărădău, Bogdan Enoiu, Mihai Leu și, desigur, Ion Țiriac. Ce a însemnat pentru dumneavoastră fiecare dintre aceste colaborări?
De la fiecare am luat câte ceva. Am avut mare noroc să interacționez cu ei destul de devreme și toți au un numitor comun: sunt competitivi și disciplinați, iar în cartea lor „de telefoane” nu există termenul „renunțare”. Este inexistent, pur și simplu. Ăsta e spiritul lor. Să lupte pentru orice până la capăt.
Aș zice că Bogdan Enoiu e puțin diferit, pentru sclipirile lui. Am o relație specială cu el și mereu mi-a plăcut modul în care își asumă ideile și reușitele în egală măsură cu eșecurile. Trebuie să fii foarte solid să accepți asta. Nu mai spun că a citit la viața lui mai multe cărți decât jumătate din România la un loc.
Relația profesională cu Ion Țiriac durează de peste trei decenii. Cum a început această colaborare și care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat de la dânsul?
Ion Țiriac și Ilie Năstase au fost primele personalități pe care eu le-am văzut în carne și oase atunci când eram copil. Mi s-a părut că e ceva de neatins atunci când am venit de la Hunedoara. Eu auzeam de ei ca de zei, dar nu ăia din Olimp, ci cei din România.
Noroc cu Titi Hărădău, care m-a adus în București să lucrez la turneul de tenis din 1996, deși eram încă în liceu. Țin minte că lipeam niște afișe pe un perete de octanorm, singur, în toate direcțiile posibile, moment în care a trecut domnul Țiriac și m-a întrebat: „Dumneata ai lipit afișele?” „Da.” „Și ești singur aici?” „Da.” „Ia vino matale și uită-te la pantalonii mei și spune-mi ce vezi”. M-am uitat, dar nu știam la ce se referă. Era vorba despre dunga de la pantaloni, care era călcată impecabil. După care a continuat: „Acum uită-te la afișele dumitale”. Evident că atunci când m-am uitat mai atent n-aveau nicio noimă. Le-am luat de la capăt și ceea ce făcusem în jumătate de oră mi-a luat apoi vreo patru ore să repar.
Lecțiile astea n-au preț. El e un oldschooler adevărat. Ține mult la etichetă și la calitate. Orice face trebuie să facă la cele mai înalte standarde. Dacă spune ceva, își taie o mână și își ține cuvântul. E adevărat că o spune greu, dar când o face, poți să fii convins că nu dă înapoi.
Țiriac Open este doar unul dintre proiectele de care vă ocupați. La ce alte inițiative lucrați în prezent și care sunt planurile pentru perioada următoare în domeniul sportului?
În acest moment, lucrez la mai multe proiecte în paralel. Nu sunt singur, am o echipă mică lângă mine, care mă susține de ani buni. Printre aceste proiecte se numără turneul de tenis ATP Țiriac Open, seria de 16 turnee ITF organizate de Fundația Țiriac în România, dezvoltarea complexului sportiv Ion Țiriac de la Otopeni, dar și documentarul „Nadia”, la care lucrez alături de Tudor Giurgiu și de întreaga echipă de la „Nasty”, care ar trebui să fie gata de lansare în iunie 2026. Uite-așa, împușc doi iepuri deodată – o adaug pe Nadia la lista personalităților cu care am lucrat, dar mai adaug și un documentar în CV-ul meu. Poate odată o să mi-l ceară cineva.
Ce înseamnă luxul pentru dumneavoastră? Este despre excelență, despre experiențe sau despre ceva mai profund?
Aș fi ceva mai profund în răspuns, mai ales că, după ce devii părinte, reperele se schimbă, obiectele scumpe devin nesemnificative și își pierd din importanță. În momentul ăsta al vieții mele, luxul înseamnă ca familia și copilul să fie sănătoși, să poți face ce-ți place zi de zi, să te bucuri de prieteni adevărați, de oameni care îți sunt aproape, cu care construiești lucruri și cu care ai activități comune. Să îți permiți să te respecți, să-ți satisfaci dorințele și hobby-urile, să-ți cumperi „jucăriile” la care ai visat o viață, să te joci cu ele în liniște, în banca ta, fără a arăta nimănui nimic. În fond, nu interesează pe nimeni nimic. Nu dă nimeni doi bani pe bucuriile sau tristețile tale.
