Un adevărat vizionar și un luptător condus de pasiune, un suflet încărcat de emoție și sentimente exprimate prin armonia mișcării, Carlos Vilán este unul dintre cei mai talentați dansatori și coregrafi ai zilelor noastre. Născut în Buenos Aires, cu o carieră internațională impresionantă și o dragoste de necuprins pentru dansul spaniol, Carlos Vilán a acceptat invitația Operei Naționale București de a crea împreună magie pentru publicul român.
Ați descoperit peisajul baletului român în anul 2015, când ați venit pentru spectacolul „Carmen” de la Iași. Acum ați revenit pentru a vă alătura Operei Naționale București de-a lungul întregii stagiuni, pentru a aduce la viață încântătoarele spectacole „Amorul Vrăjitor” și „Tricornul”. Ce v-a determinat să vă întoarceți și cum a fost să lucrați cu artiștii din țara noastră?
În primul rând, vreau să vă mulțumesc pentru că ați numit „încântătoare” spectacolele mele de balet, „Amorul Vrăjitor” și „Tricornul”, realizate de talentatul compozitor Manuel de Falla. Venirea în România pentru opera „Carmen” de la Iași, un oraș minunat, a fost o experiență ce m-a îmbogățit cu adevărat, cu atât mai mult cu cât am primit Premiul Special al Juriului de la Gala Premiilor Operelor Naționale pentru această coregrafie, ce m-a emoționat. De asemenea, oportunitatea de a lucra cu dansatori clasici a fost un stimulent. Dansatorii români sunt foarte bine pregătiți, iar eu am toată admirația și tot respectul pentru tradiția baletului din această țară. Când doamna Beatrice Rancea mi-a propus acest nou proiect pentru Opera Națională București, nu am ezitat nicio secundă în a accepta. Deși provocarea era una mare, am îmbrățișat-o cu același curaj cu care sunt obișnuit să iau viața zi de zi, ca pe un taur, de coarne.
„Amorul Vrăjitor” este o operă care v-a purtat pe multe scene în jurul lumii și chiar pe marile ecrane, prin filmul ce poartă același titlu, lansat în anul 1986. Ne puteți spune mai multe despre această experiență?
„El Amor Brujo” de Antonio Gades și Carlos Saura a fost prima mea lucrare în Spania în domeniul cinematografic, de la care păstrez amintiri minunate, mai ales legate de maestrul Gades. Așa cum am mai spus, și pentru că a fost pusă în scenă în Spania și în America, această versiune diferă de celelalte și încerc întotdeauna să aduc îmbunătățiri dacă am ocazia. În acest caz, cred că am fost mulțumit, punând în lumină interpreta și interacționând cu dansatorii. A fost un real succes, pe lângă faptul că am putut conta pe Ramona Zaharia, un mare nume al Operei Române, care triumfă în lume cu opera „Carmen”. În ceea ce privește „Tricornul”, pe care noi îl numim „El Sombrero de Tres Picos”, vorbim despre lansarea mea mondială în dansul clasic. L-am dansat după coregrafia lui Antonio Ruiz Soler, maestrul și coregraful meu, care m-a ghidat și ajutat în această producție. El l-a preluat de la Léonide Massine pentru dansul spaniol, iar eu i l-am transmis, cu o notă spaniolă, dansului clasic. Cred că cercul a fost închis cu ovații și sper să aibă o viață îndelungată!
Teatrul Avenida din Buenos Aires a avut onoarea de a vă avea ca director al baletului spaniol. Cum a fost această perioadă din viața dumneavoastră și în ce fel v-a schimbat?
Păstrez amintiri minunate de la Baletul Teatrului Avenida, primul balet spaniol din lume dependent de un teatru. Acea perioadă a fost extraordinară, deși dansam și în același timp trebuia să mă dedic atât baletului, cât și mie însumi. Am dat Argentinei acel balet, luptând pentru acei dansatori care nu au avut, așa cum eu am avut, oportunitatea de a călători în Spania pentru a-și perfecționa carierele. A fost emoționant.
Care a fost cel mai important moment din cariera dumneavoastră?
Sunt multe momente notabile, mai ales prezentul, în care mergi lăsând urme, nu doar pe scenă, ci și în inima tuturor celor pe care îi coordonezi. Când lucrezi din inimă, totul merge după același compas; nu doar ritmul, ci și senzațiile care sunt transmise publicului. Aceasta este premisa mea principală în orice proiect, pe lângă o exigență de fier, pentru că publicul merită excelență. Însă dacă stau să mă gândesc, când am fost invitat, la 23 de ani, să dansez la Gala Starurilor Internaționale ale Dansului din 1989 și până în 1994, alături de Maya Plisetskaya, Sylvie Guillem și Peter Schaufuss, printre alții, reprezentând dansul spaniol, acesta ar fi un astfel de moment.
V-ați putea gândi la ceva ce nu ați realizat încă, dar vă doriți cu adevărat?
Sunt foarte exigent cu visurile mele. Însă dacă ne gândim, o împlinire este să continui să lucrezi și să creezi, iar eu nu pot trăi fără să fac asta. Un alt vis pe care nu am reușit să îl împlinesc încă este să coordonez Baletul Național al Spaniei, însă voi reuși.
Care este spectacolul dumneavoastră de balet preferat?
Este o întrebare dificilă, pentru că sunt mai multe. Dintre cele în care am dansat, „El Sombrero de Tres Picos” de Antonio Ruiz Soler, care m-a catapultat ca unul dintre primii dansatori ai Spaniei, și „Medea” al maestrului José Granero, tot din Argentina. Dintre cele clasice, „Pas de Deux de La Rose Malade” în coregrafia lui Roland Petit este unul dintre favoritele mele, precum și multe alte titluri, cum ar fi „Lacul Lebedelor”. Însă de când am creat „Amorul Vrăjitor” și „Tricornul” cu acel Farruca (flamenco), întrebarea devine și mai dificilă.
După atâția ani petrecuți în universul dansului și două experiențe cu baletul românesc, ce ați recomanda viitorilor directori artistici și artiști? Cum vedeți o cale a progresului?
A fi director artistic este o mare responsabilitate și presupune experiență și pricepere, însă dacă aș putea spune că ceva a funcționat pentru mine, a fost o disciplină de fier combinată cu o comunicare către inima și emoțiile dansatorilor. Pașii se pot uita ușor, însă senzațiile ce se nasc din suflet nu se uită niciodată. Ei dansează pentru că le place să o facă, pentru că sunt artiști, iar această cale trebuie canalizată pentru ca ei să o descopere.
Cum ați defini baletul, dintr-o perspectivă artistică?
Aș defini baletul ca perfecțiunea mișcării, care atunci când se oprește transformându-se în echilibru, îți taie respirația. Baletul spaniol și baletul clasic au mers mereu mână în mână. În Argentina, la Teatrul Colón și la Gala de Estrellas am descoperit, pe lângă admirația pe care o port figurilor mondiale precum Misha Baryshnikov, Rudolf Nureyev sau Maya Plisetskaya, că îi invidiez pentru faptul că ei continuă să dea viață coregrafiilor lui Petipa în întreaga lume, pe când ale noastre sunt doar în Spania. Ceea ce mi-aș dori încă să reușesc este să internaționalizez dansul spaniol, iar datorită Baletului Operei Naționale București, căruia îi sunt cu adevărat recunoscător, am reușit să fac un pas. Mulțumesc!