Într-un moment de cotitură al carierei sale, Mihai Bendeac își îndreaptă talentul către marele ecran, oferind publicului o poveste complexă, plină de emoție, umor și reflecție. „Căsătoria” nu este doar un film, ci un act de curaj artistic, construit cu meticulozitate și pasiune. Descoperiți în acest interviu exclusiv procesul creativ al regizorului, provocările întâmpinate și viziunea sa asupra artei cinematografice, într-un proiect care promite să captiveze și să inspire.
Cum te-ai hotărât să faci tranziția către regia cinematografică și ce te-a atras cel mai mult la această nouă provocare?
Pentru mine nu este o provocare nouă, pentru că am făcut regie de-a lungul timpului și nu văd o diferență colosală între lucrurile pe care le-am făcut anterior și acesta; adică tot traseul până la produsul final este același pentru mine, și în televiziune, și în teatru și, acum, și în film. Unde există cu adevărat diferențe este în ceea ce se întâmplă după ce filmezi, pentru că ai ceva mai mult timp la dispoziție pentru post-producție. Deci nu pot să spun că văd diferențe esențiale. În plus, eu nu mă raportez la mine ca la un regizor, ci ca la un povestitor. Îmi place foarte mult să spun povești și îmi doresc ca poveștile respective să captiveze în egală măsură și un copil de 7 ani, dar și un bătrân. Avem noi o vorbă în teatru: trebuie să joci spectacolul din seara respectivă ca și cum ar fi cineva în sală care vede pentru prima dată un spectacol de teatru sau cineva care vede pentru ultima dată un spectacol. Și chiar această vorbă s-a împlinit la un moment dat, în sensul în care chiar la un spectacol cu „Nunta lui Krecinski” știam sigur că este cineva în sală care a ajuns pentru prima dată la teatru, lucru care se întâmplă foarte des, dar și cineva care vede pentru ultima dată un spectacol, pentru că a venit cineva înainte de spectacol să ne anunțe că un domn care urma să intre într-o operație foarte dificilă a vrut neapărat să vadă spectacolul nostru. Și atunci, cumva, în seara respectivă chiar ne-am aflat în paradigma despre care spuneam.
De unde ți-a venit ideea pentru acest film și cum ai știut că va rezona cu publicul?
Ideea mi-a venit acum foarte mult timp, pe vremea când eram adolescent și făceam figurație la Teatrul Național. Atunci era pus în scenă un spectacol care se numea „Nunta lui Krecinski”, a cărui poveste mi-a plăcut foarte mult. Mi-am promis să fac acest spectacol la un moment dat. Așadar, prima dată am făcut un spectacol de teatru, după care s-a transformat în ceea ce este acum filmul „Căsătoria”, care sigur că se diferențiază foarte mult de spectacolul de teatru, dar e o poveste care mi-a plăcut dintotdeauna și mi-a fost foarte drag să o povestesc. Am avut foarte multe gânduri în ceea ce privește acest prim film, dar am ales povestea cea mai complicată și genul de film pe care mi-ar fi fost cel mai greu să-l fac din punctul de vedere al resurselor, a ceea ce se întâmplă acolo per se. Am luat această decizie pentru că îmi plac mult de tot mizele mari; eu nu pot să lucrez cu mize mici.
Poți să ne dai câteva detalii despre poveste?
Povestea este de fapt foarte simplă și este universal valabilă. Este vorba despre dorința de a face bani cât mai repede pentru a susține diferite prietenii. Fie că vorbim despre niște indivizi care sunt prinși în jocurile de noroc sau că vorbim despre cineva care are dorința imediată de înavuțire. În film este vorba de trei prieteni, dintre care doi sunt foarte, foarte idioți, interpretați de mine și Vlad Drăgulin, care pornesc în această aventură încercând să păcălească o familie, din păcate destul de reprezentativă pentru zilele noastre, niște oameni foarte bogați și foarte ghiorlani. Ce îmi doresc este ca publicul să ajungă să empatizeze cu ei.
Ți s-a părut mai dificil să te regizezi într-un film cinematografic decât ceea ce ai făcut până acum? A fost mai greu decât te așteptai?
A fost puțin mai greu aici față de celelalte proiecte pe care le-am făcut, deși chiar și acolo am dublu rol, acela de regizor și de actor. Aici mi s-a părut un pic mai dificil, pentru că și lucrurile erau ceva mai stricte, având în vedere că am filmat pe peliculă, dar cred că ne-am pregătit îndeajuns de bine, astfel încât să o ducem la capăt. Dar, da, a fost foarte greu. Mi-ar fi fost infinit mai simplu dacă n-aș fi jucat în film.
Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o în realizarea acestui film?
Per total a fost plin de provocări, pentru că este un film foarte complicat. Tot parcursul acestui film s-a întins pe durata a trei ani de zile, lucru care este enorm. Încă din momentul în care am început întâlnirile cu producția, erau ședințe interminabile unde stăteam la fiecare cuvințel, la fiecare gag. Adică a fost o construcție extrem de complexă. Ne-am lovit de foarte multe lucruri de care nu se mai lovise nimeni din echipa de filmare vreodată, lucruri pe care nimeni nu a fost nevoit să le facă vreodată într-un film românesc, și atunci a trebuit să învățăm cum să facem lucrurile respective. Toată producția filmului a fost o provocare, pentru că s-a lucrat foarte mult în detaliu. Întotdeauna am considerat că detaliile sunt cele care fac diferența atât în artă, cât și în viață.
Ce diferențe ai resimțit între actoria de teatru, televiziune și cinematografie? Care dintre acestea îți oferă cea mai mare satisfacție și de ce?
Nu am resimțit nicio diferență. Desigur că sunt câteva elemente diferite, dar sunt pur tehnice. În meseria asta nu există decât o singură paradigmă, și anume: este adevărat sau nu este adevărat, te cred sau nu te cred. Probabil că, din 200 de actori, unul singur poate să facă ce face Jim Carrey, la ceilalți ți s-ar fi părut că e mult, numai că la el nu era mult, pentru că era adevărat, pentru că venea din el. Sunt alții care fac foarte puțin și nu e bine, pentru că nu înseamnă nimic, nu-ți transmit nimic. Deci e adevărat sau fals, nu mult sau puțin.
Ai interpretat numeroase roluri de-a lungul carierei tale. Există vreun personaj care te-a marcat în mod special și care ți-a schimbat, poate, perspectiva asupra vieții?
Nu pot să spun că există un personaj care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Ce pot să spun este că am jucat Richard al III-lea, o tragedie, și acum, privind retrospectiv, pot să spun că a fost cel mai simplu rol pe care l-am avut de făcut. Sigur că era foarte greu din punct de vedere fizic și din punct de vedere emoțional, dar comedia mi se pare mult mai greu de făcut. Poate părea ciudat, dar Richard al III-lea mi s-a părut cel mai simplu rol.
Filmul acesta este doar începutul unei noi direcții în cariera ta?
Nu! Sigur, în momentul în care am făcut filmul acesta, am ales din șase idei de film pe care le aveam, dar este foarte posibil ca ăsta să fie și ultimul meu film. Sunt un tip care este obișnuit cu succesul, iar lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, le-am făcut în măsura în care oamenilor le place ceea ce fac eu. În cazul în care oamenii o să acceseze tipul meu de cinematografie sau o să le placă, da, este foarte posibil să mai fac un film pe viitor. Dacă nu, nu o să mai fac niciun film.
Ce proiecte de viitor ai în plan?
Urmează să mai fac încă două spectacole, un show de televiziune… și aș vrea să mă opresc aici, pentru că există și o doză de superstiții.
Când vine vorba de lux, ce înseamnă acest concept pentru tine? Cum definești luxul în viața ta?
M-ai nimerit extraordinar de prost, pentru că detest tot ceea ce înseamnă bani, în principiu. Oamenii din jurul meu știu că eu nu suport să aud discuții despre bani și prefer să plec. Nu accesez nimic din ce este material sau mercantil. Dacă mă întrebi ce înseamnă pentru mine luxul, aș spune că sunt un individ care trăiește în lux prin simplul fapt că trăiesc într-un apartament care este foarte aproape și de Teatrul de Comedie, și de Teatrul Național, și de studio, și de locurile unde am treabă. Am ce să mănânc, am cu ce să mă îmbrac și nu am nevoi. Și am luxul de a face doar ce vreau eu. Sunt un om care nu a făcut niciodată altceva decât ce și-a dorit.
Ai spune că ești genul de persoană care trăiește momentul sau genul care stă și reflectează asupra viitorului?
Genul care stă să reflecteze asupra viitorului, dar care încearcă cu disperare în cât mai multe momente să trăiască și el un pic momentul.
Ce hobby-uri ai și ce te ajută să te relaxezi?
Din fericire, hobby-ul meu se îngemănează cu viața pe care o am. Profesia în sine este un hobby. Alte hobby-uri nu am.
Se spune adesea că actorii sunt mai emoționali, mai sensibili. Crezi că este adevărat?
Se presupune că un artist ar trebui să fie o ființă extrem de senzorială și cu o sensibilitate peste medie, pentru că este un lucru absolut necesar, din punctul meu de vedere, pentru a activa într-un domeniu al artei, oricare ar fi el. Deci consider că asta ar trebui să fie o cerință.
În final, ce mesaj speri să transmită filmul tău publicului și cum ai vrea să fie perceput în industria cinematografică românească?
Pentru mine, cel mai important lucru este ca acest film să aibă capacitatea de a te fura complet din realitate pentru o oră și jumătate. Adică, efectiv să ai senzația că după acea oră și jumătate te reîntorci la viața ta și, în momentul în care îl vezi, să ai senzația că faci parte dintr-o altă lume, că ceea ce vezi acolo este o altă lume și că te-a furat complet.
Iar raportat la industria cinematografică, cred că e un film care ridică această problemă și, cumva, răspunsul publicului la acest film este foarte important. Este un film foarte curajos. Mesajul meu ar fi: „Hai să stăm mai mult până să facem. Hai să ne gândim mai mult până să facem. Hai să pregătim în amănunt ceea ce facem. Și să muncim mai mult”.
