Sînziana Iacob: „E foarte periculos să-ți dai vocea interioară mai încet”

Sînziana Iacob, cunoscută de publicul larg sub numele de Sînziana Sooper, este una dintre personalitățile care au crescut odată cu social media și care și-au construit o meserie în online într-o perioadă în care nimeni nu vorbea despre „brand personal”. Plină de culoare și de optimism, creatoarea de conținut și-a conturat o imagine recognoscibilă, dar și un univers propriu, definit de curiozitate și energie, pe care continuă să îl dezvolte chiar și după 15 ani de activitate. Însă, dincolo de imaginea din online, există o femeie pentru care familia, maternitatea, imaginația, iubirea și capacitatea de a găsi lumină chiar și în perioadele dificile au devenit reperele esențiale. În interviul care urmează, îi descoperim povestea marcată de curaj, vulnerabilitate și bucurie de a trăi, dar aflăm și cum îți poți păstra vocea într-o lume în care ceilalți vorbesc tot mai tare.

Sînziana, îți amintești cum era viața înainte de social media și comunități online? Ce îți lipsește cel mai mult din acea perioadă?
Cred că ieșeam mult mai des cu prietenii ca să aflăm ce mai face fiecare. Acum știm deja. Vedem unde au fost, ce au mâncat, cum le-a fost vacanța, ce melodie ascultă și, uneori, avem falsa senzație că am rămas conectați, deși nu ne-am mai văzut de luni întregi. Îmi lipsește puțin misterul acela… De asemenea, îmi lipsește plăcerea de a descoperi un om din conversații lungi, nu din stories. Îmi lipsesc serile în care dansam până dimineața, pentru că acum am senzația că nu mai dansează nimeni. Și îmi lipsește felul în care eram cu toții mai prezenți acolo unde eram.

Dar nu idealizez complet perioada aceea. Social media mi-a adus enorm de multe lucruri frumoase, oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut și, până la urmă, o meserie pe care nici măcar nu știam că o inventez atunci când am început.

Ai construit unul dintre cele mai recognoscibile branduri personale din online-ul românesc, într-o perioadă în care nimeni nu știa exact ce înseamnă această meserie. Care au fost momentele în care ai simțit că drumul pe care ai ales să mergi chiar are sens?
Am prins primul val de creatori de conținut din România. Am început să fac asta în urmă cu 15 ani, într-o perioadă în care nu era o meserie. Era doar pasiune, joacă, curiozitate, dorința de a mă exprima în cât mai multe feluri și plăcerea mea de a face fotografii și de a scrie.

Nu am avut o strategie. Nu am stat niciodată să mă gândesc ce „brand personal” vreau să construiesc. Am făcut lucrurile așa cum mi-a dictat intuiția și, poate cel mai important, nu mi-a fost frică să fiu exact așa cum sunt în fața oamenilor care mă urmăresc. Cu entuziasmul meu, cu vulnerabilitățile mele, cu prea mult roz, prea multe idei și prea multe cuvinte uneori.

Am simțit că drumul acesta are sens în momentul în care am început să primesc înapoi ceva ce nu anticipasem niciodată: iubire. E extraordinar să te gândești că sute de mii de oameni, dintre care pe cei mai mulți nu i-ai întâlnit niciodată, ajung să se bucure pentru tine, să plângă cu tine, să te încurajeze, să-ți scrie că i-ai inspirat sau că le-ai făcut o zi mai frumoasă. De foarte multe ori m-am simțit efectiv topită în iubire nemărginită și, dintre toate lucrurile pe care mi le-a adus meseria asta, cred că acesta rămâne cel mai prețios. Un dar extraordinar pe care l-am primit de la viață.

În toți acești ani ai fost urmărită de sute de mii de oameni, dar ai trecut și prin perioade în care ai fost judecată sau contestată. Cum ai învățat să nu lași vocea celorlalți să devină mai puternică decât vocea ta?
În general, în viață încerc să-mi așez atenția pe partea luminoasă a lucrurilor și să nu hrănesc ceea ce nu-mi folosește, nu mă ajută să cresc și nu mă învață nimic. Cred că, atunci când alegi să-ți trăiești o parte din viață în fața unui public, trebuie să accepți că fiecare om te va privi prin propriul lui filtru. Nu poți controla toate versiunile tale care există în mintea celorlalți. Și nici nu cred că trebuie.

Am învățat însă să fac diferența între critică și zgomot. Critica constructivă și comunicată frumos, cu bune intenții, poate să mă învețe ceva și sunt dispusă să o ascult. Zgomotul îl las să treacă. La finalul zilei, eu sunt omul cu care trebuie să rămân împăcată atunci când se închide telefonul. Și cred că e foarte periculos să-ți dai vocea interioară mai încet doar pentru că, în jurul tău, sunt multe alte voci care vorbesc mai tare.

Ai spus de multe ori că îți place să creezi lumi, nu doar conținut. De unde vine această nevoie de a imagina, de a construi și de a spune povești?
Cred că am moștenit-o de la mama mea. Ea pictează, scrie poezii, povești și compuneri și, de când eram foarte mică, mi-a modelat felul de a privi lumea.

Mama m-a învățat, fără să-mi spună vreodată explicit asta, că realitatea nu trebuie doar privită – poate fi și reinterpretată. Că într-un lucru banal poți găsi o poveste, într-o culoare poți găsi o stare și într-o zi obișnuită poți găsi puțină magie dacă știi unde să te uiți. Probabil de aceea mi-a fost întotdeauna greu să fac lucrurile pur și simplu „normal”. Mintea mea adaugă decoruri, personaje, culori, muzică, metafore. Uneori mă gândesc că am rămas cu ceva foarte prețios din copilărie: capacitatea de a mă juca. Doar că, acum, jocul meu a devenit meserie.

Recent ți-ai pierdut contul de Instagram. Ce te-a învățat experiența aceasta despre cât de fragil poate fi succesul în online și despre lucrurile pe care nimeni nu ți le poate lua?
A fost o săptămână foarte intensă, în care cred că am trecut prin toate stările posibile. De la șoc și neputință, până la furie, tristețe și, în final, un soi neașteptat de claritate. Pentru că, dincolo de un cont de Instagram, acolo erau 15 ani din viața mea. Amintiri, proiecte, călătorii, momente din familie, etape ale devenirii mele și o comunitate construită om cu om, zi după zi. Pentru câteva zile, totul a dispărut prin apăsarea unui buton, pe care nici măcar nu îl apăsasem eu. Și atunci am înțeles, poate mai limpede ca niciodată, diferența dintre ceea ce construiești pe o platformă și ceea ce construiești în oameni.

Poți pierde un cont. Poți pierde cifre, reach, fotografii, arhive. Dar nu poți șterge cei 15 ani în care am învățat să creez, relațiile pe care le-am construit, oamenii cu care am lucrat, ideile mele, creativitatea mea și, mai ales, legătura reală pe care am creat-o cu o comunitate. Mi-am dat seama că Instagramul a fost casa în care am construit foarte multe lucruri, dar nu este fundația. Fundația sunt eu. Iar asta a fost o revelație foarte liniștitoare.

Care este diferența dintre Sînziana Iacob, femeia de dincolo de social media, și Sinzi Sooper, creatoarea de conținut iubită de atât de multă lume?
Poate răspunsul surprinzător este că Sinzi Sooper nu este o versiune inventată a mea. Este Sînziana Iacob cu volumul dat mai tare. Are mai mult sclipici, mai multe culori, dansează mai mult, vorbește mai mult și probabil transformă o zi obișnuită într-un musical înainte de micul-dejun. Dar nu este un personaj pe care îl joc și pe care îl las la ușă când ajung acasă.

Sînziana din afara social media este poate mai tăcută decât își imaginează oamenii. Are nevoie de foarte mult timp cu familia, de liniște, de momente în care nu filmează nimic și nu simte nevoia să arate cum se simte.

Dar au aceeași inimă. Cred că asta m-a ajutat să fac meseria aceasta atât de mult timp fără să simt că port o mască: n-a trebuit niciodată să inventez cine sunt. Doar să aleg cât din mine dau mai departe.

Dincolo de proiectele profesionale, există și rolul de soție și mamă. Cum te-a schimbat familia? Ce parte din tine a devenit mai puternică și ce parte a devenit mai vulnerabilă?
Familia mea este icoana mea. Este locul în fața căruia toate lucrurile care par uriașe în exterior își recapătă dimensiunea adevărată. Familia m-a făcut mult mai puternică, pentru că atunci când iubești pe cineva mai mult decât pe tine însăți descoperi în tine resurse pe care nu știai că le ai. Dar m-a făcut și infinit mai vulnerabilă. Înainte aveam frici pentru mine. Acum am frici pentru oamenii mei, iar acelea sunt mult mai greu de negociat.

Cred că maternitatea mi-a schimbat și relația cu timpul. De când sunt mamă, îl simt aproape fizic. Îl văd cum trece prin copilul meu, prin etapele lui, prin lucrurile pe care ieri nu le putea face și astăzi le face singur. Și poate tocmai de aceea am devenit mult mai atentă la ce merită cu adevărat timpul meu.

Ce încerci să-i transmiți fiului tău, nu prin vorbe, ci prin felul în care alegi să-ți trăiești viața în fiecare zi?
Mi-aș dori să vadă în mine un om care și-a urmat pasiunile. Să învețe că merită să cauți lucrurile la care ești bun și care îți fac inima să bată mai tare și, atunci când le găsești, să le explorezi fără frica de a părea prea mult, prea visător sau prea diferit.

Vreau să învețe că este important să ne iubim pe noi înșine la fel de mult cum îi iubim pe ceilalți. Să fie empatic, generos și atent la oameni, dar să știe să aibă grijă și de propria inimă. Și mi-aș mai dori să învețe de la noi că viața nu trebuie doar dusă de la o zi la alta. Trebuie și sărbătorită. În casa noastră încerc să nu existe nicio zi fără măcar un moment de dans, un cântec și o mie de îmbrățișări.

Ai o energie pozitivă pe care oamenii o observă imediat. Cum reușești să-ți păstrezi optimismul chiar și atunci când lucrurile nu merg așa cum ai planificat?
Am spus mereu și în online că nu sunt permanent pozitivă. Ar fi și imposibil, și nefiresc. Am momente în care sunt copleșită de griji, în care sufăr pentru oamenii pe care îi iubesc, în care mintea mea construiește scenarii și ipohondria mă acaparează. Diferența este că am învățat să nu-mi construiesc o casă în stările acelea. Mă întorc la rugăciune, la respirația conștientă, la îmbrățișările și sfaturile oamenilor pe care îi iubesc. Mă întorc la lucrurile mici care îmi amintesc că viața este aici, acum.

Pentru mine, optimismul nu înseamnă să cred că nu se va întâmpla nimic rău. Înseamnă să am încredere că, indiferent ce se întâmplă, voi găsi din nou drumul către lumină și resursele interioare necesare.

Ce înseamnă, pentru tine, să ai o viață frumoasă?
Să păstrezi în tine bucuria de a trăi viața. Să fii înconjurat de oameni lângă care nu trebuie să devii mai mic, ci care scot ce este mai bun din tine și te ajută să înflorești. Să ai pentru cine să te întorci acasă, ceva care să te facă să te ridici dimineața cu entuziasm și suficientă curiozitate încât să nu simți că ai terminat vreodată de descoperit lumea.

Cred că o viață frumoasă nu este una în care toate zilele sunt frumoase. Este una în care, chiar și printre zilele grele, nu-ți pierzi capacitatea de a recunoaște frumusețea atunci când apare.

Ce speri să nu se schimbe niciodată la tine, indiferent unde te va duce viața?
Energia mea, ambiția și felul meu creativ și colorat de a fi. Curiozitatea, entuziasmul aproape copilăresc cu care mă arunc în lucrurile care îmi plac. Sper să nu devin niciodată prea serioasă pentru dans, prea ocupată pentru joacă sau prea obișnuită cu viața încât să nu mă mai uimească. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc fără să îmbătrânească și felul meu de a privi lumea.

Ce reprezintă luxul pentru tine?
Timpul. Să pot petrece cât mai mult din el cu familia mea, fără să mă uit la ceas și fără să simt că trebuie să fiu în altă parte. Și fiecare masă pe care mi-o pregătește soțul meu, pe care îl ador și îl admir zilnic! Pentru că am ajuns să cred că luxul adevărat nu este neapărat ceea ce este scump sau greu de obținut. Este ceea ce nu poate fi cumpărat deloc: timpul, sănătatea, liniștea, iubirea și privilegiul de a sta la aceeași masă cu oamenii tăi. Dacă am toate astea, mă simt cel mai bogat om din lume.