Kira Hagi a fost crescută sub presiunea unuia dintre cele mai sonore nume din sportul românesc. Cu toate acestea, fiica lui Gheorghe Hagi și-a ales un drum profund diferit, în care performanța nu se măsoară în aplauze sau statistici, ci în capacitatea de a transforma fragilitatea umană în artă. De la studiile de actorie din New York și Londra până la proiectele sale interdisciplinare și expoziția-confesiune „AGAPI – O jumătate de secol de iubire”, Kira vorbește tot mai apăsat despre rădăcini, familie și nevoia de prezență autentică într-o epocă dominată de zgomot și viteză. În acest dialog sincer, artista își lasă vulnerabilitatea să respire firesc și ne povestește despre iubire, memorie, tradiții și despre felul în care arta poate deveni un refugiu intim, dar și o punte profundă între oameni.
Ai crescut într-un univers dominat de performanță sportivă. Cum a prins viață pasiunea pentru artă?
Cred că pasiunea pentru artă a existat dintotdeauna, doar că nu aveam cum să o numesc atunci. În casa noastră exista foarte multă disciplină, energie, dorință de a evolua, iar eu am simțit mereu nevoia să traduc toate emoțiile astea într-o formă mai sensibilă. Desenam foarte mult când eram mică, inventam lumi, personaje, povești. Pentru mine, arta a devenit felul prin care înțelegeam oamenii și ceea ce simt.
Nu am văzut niciodată sportul și arta ca două lumi opuse. Din contră, cred că au în comun aceeași nevoie de adevăr, muncă și dedicare totală.
Numele Hagi poartă, inevitabil, o anumită greutate. A existat vreodată presiunea de a fi fiica lui Gică Hagi? Sau ai simțit că trebuie să demonstrezi mai mult, fie în familie, fie în fața publicului?
Cred că orice nume cunoscut vine cu proiecțiile oamenilor și cu anumite așteptări. Am fost încurajați să ne găsim propriul drum și propria identitate.
Jonglezi printre mai multe arte, precum artele vizuale, teatrul și arta cinematografică. În care dintre ele te regăsești cel mai mult și ce anume te definește ca artist?
Cred că toate se completează între ele și toate pornesc din aceeași nevoie: aceea de a spune povești. În pictură există liniștea de a crea, în teatru există energia vie a prezentului, iar în film îmi place faptul că poți păstra emoția aproape intactă, ca o memorie.
„AGAPI – O jumătate de secol de iubire” este poate cel mai intim proiect al tău. Care a fost acel moment declanșator care a transformat o poveste de familie într-un demers artistic complex?
Nu a existat un singur moment, ci mai multe momente. Îi priveam pe bunicii mei de ani de zile și mă impresiona felul în care iubirea lor continua să existe atât de firesc… o binecuvântare. Într-o perioadă am început să îi fotografiez aproape instinctiv, apoi să notez fragmente din poveștile lor, să pictez scene inspirate din amintirile pe care mi le spuneau.
La un moment dat am realizat că nu mai construiesc doar un proiect despre ei, ci despre ideea de memorie afectivă și despre lucrurile care ne țin împreună ca familie. Așa s-a născut universul „AGAPI”.
Procesul de creație pentru „AGAPI” s-a întins pe o perioadă îndelungată și profund personală. Ce ai descoperit despre tine în acest parcurs?
Am descoperit cât de important este timpul petrecut cu oamenii pe care îi iubim și cât de ușor uităm asta în ritmul de azi. Proiectul acesta m-a făcut să încetinesc și să observ mai atent.
Expoziția are o dimensiune care depășește spațiul în care a fost inițial prezentată. Unde ți-ai dori să duci mai departe această poveste și cum crezi că se va traduce ea în contexte culturale diferite?
Mi-ar plăcea ca proiectul să călătorească și să întâlnească oameni din contexte complet diferite, pentru că emoțiile din spatele lui sunt universale. Fiecare cultură are propria relație cu familia, cu memoria și cu iubirea și cred că tocmai aici apare dialogul frumos.
Mi-ar plăcea să duc „AGAPI” în spații unde oamenii să poată intra cu adevărat în atmosfera aceasta intimă, aproape ca într-o casă. Nu mă interesează doar expunerea în sine, ci experiența emoțională pe care o poate crea.
Dincolo de artele vizuale, ești prezentă și în teatru și film, inclusiv în proiecte recente precum „Sistemul perfect”. Ce îți oferă scena ca spațiu de exprimare diferit față de artele vizuale?
Teatrul mă obligă să fiu complet prezentă și cred că asta este una dintre cele mai mari lecții pe care le oferă scena. În pictură poți reveni, poți modifica, poți sta singur cu tine ore întregi. În teatru, totul se întâmplă atunci, în fața oamenilor, fără protecție.
Îmi place foarte mult vulnerabilitatea asta și schimbul direct de energie cu publicul. Simt că scena are ceva viu și irepetabil.
„AGAPI” pune accent și pe tradiții, și pe ideea de cuplu. Ce înseamnă pentru tine tradițiile astăzi și ce ritualuri ați construit, în timp, tu și soțul tău?
Cred că tradițiile nu sunt doar lucruri moștenite, ci și obiceiurile mici pe care alegi să le repeți cu oamenii pe care îi iubești. Pot fi mese în familie, felul în care sărbătorești anumite momente… și așa mai departe. (Zâmbește – n.red.)
Trăim într-o lume în care zona digitală devine tot mai dominantă. Cum te raportezi la mediul online ca artist? Te ajută să te exprimi sau simți că uneori diluează profunzimea artei?
Cred că mediul online este un instrument extraordinar dacă reușești să nu devii dependent de ritmul lui. Poate aduce arta mai aproape de oameni și poate crea comunități foarte frumoase.
Dar există și riscul ca totul să devină foarte rapid și consumat superficial. Uneori simt că emoția are nevoie de timp, de liniște și de prezență reală ca să fie înțeleasă cu adevărat.
Într-un ritm de viață tot mai alert, cum reușești să pui pauză „zgomotului” cotidian și ce te ajută să revii la tine?
Familia. Casa. Momentele foarte simple. Cred că acolo mă întorc mereu. Mă ajută mult să pictez, să stau împreună cu cei dragi sau să plec câteva zile aproape de natură.
Orice artist devine vulnerabil și se dezvăluie prin arta sa. Au existat momente în care ai simțit că nu poți sau nu îți dorești să faci asta?
Da, bineînțeles. Există momente în care simți nevoia să păstrezi anumite lucruri doar pentru tine.
În momentul în care transformi o emoție personală în artă, mai simți că îți aparține sau devine deja a celorlalți?
Cred că, în momentul în care o lucrare ajunge în fața oamenilor, ea începe să trăiască și prin experiențele lor. Emoția din care s-a născut îmi aparține, dar interpretarea devine a fiecăruia.
Și îmi place asta. Mi se pare frumos când cineva vede într-o lucrare ceva complet diferit de intenția mea inițială și totuși se conectează profund la ea.
Ce te face, cu adevărat, să te simți în pace cu tine?
Să simt că sunt aproape de oamenii pe care îi iubesc și că nu pierd esențialul în goana de zi cu zi. Pace simt în momentele simple, când sunt acasă… când creez fără grabă…
Ce proiecte sau direcții noi vrei să explorezi în următorii ani și cum îți propui să îți extinzi impactul creativ și personal?
Mi-aș dori să continui zona aceasta de proiecte interdisciplinare, unde pictura, filmul, fotografia și spațiul expozițional se întâlnesc. Mă interesează foarte mult ideea de experiență imersivă și felul în care publicul poate deveni parte din poveste.
