În epoca în care înțelegerea moralității impunea ascunderea sarcinii, o tânără mămică în devenire întâlnește aprecierea femeilor care, deși nu erau la rândul lor însărcinate, îi mărturisesc că și-ar fi dorit rochia ei. Și astfel începe revoluția prin care Sonia Rykiel va descătușa femeia din canoanele unei eleganțe artificiale.
Îmbrățișând negrul, „culoarea filosofilor, scriitorilor și artiștilor”, unul dintre cele mai complexe spirite ce au onorat moda își argumenta această marcă personală drept o culoare „indecentă atunci când este purtată adecvat, intensă și tulburătoare, cu un impact ce reține privirea”. Și totuși, în contrast cu tonul prin care dorea să se recomande – negrul despre care spunea că „purtat cum trebuie, devine un scandal” –, se distingea armonia vibrantă a dungilor bretone: alb, roşu, albastru, și o paletă ce îndrăznea pentru prima oară nuanțe precum fuchsia.
Nu a învățat vreodată să tricoteze, dar aplombul cu care a respins descurajanta ofertă dedicată maternității va anula modelele grosolane, profund neflatante, spre piesa ce-i va stabili întreaga semnătură. Prin „Poor boy sweater”, pentru întâia oară, tricotajele vor flata feminitatea prin umeri înalți și mâneci ridicate, ale căror proporții vor induce efectul trunchiului îngust și picioarelor lungi. Când din vitrinele boutique-ului deținut de soţul său, originalul „Poor boy sweater” va fi introdus de Françoise Hardy, un simplu exercițiu creativ devenea un manifest.
Amintind pentru prima oară senzualitatea în recenzii dedicate acestei tehnici, Women’s Wear Daily o va aclama, în 1967, pe Sonia Rykiel drept „Regina Tricotajelor”.
Același paradox a fost cântat în portretele prietenilor săi, Jean Cocteau, Andy Warhol sau Karl Lagerfeld; dincolo de nuanța intimidantă de portocaliu a părului, transpărea jovialitatea a cărei teatralitate din prezentări anula sobrietatea enigmatică respectată drept convenție, trimițând pe podium modele spontane și fericite.
Acceptând moda drept definită strict de perspectiva fiecăruia, Sonia Rykiel va propune filosofia „la démode”, o estetică dedicată fără limite de vârstă, prin care va descrie spiritul cercurilor intelectuale din Saint-Germain-des-Prés în piese reversibile, finisate fără tiv sau pense scoase pe față. Colecțiile sale în care puloverele cu mesaje s-au văzut pentru prima dată erau completate de accente profund pariziene, precum beretele cu pietre.
Temeritatea creației va inspira doi președinți, despărțiți de epoci și ideologii – François Mitterrand și Nicolas Sarkozy – să-i recunoască viziunea prin Légion d’honneur.
O altă personalitate-stindard a efervescenței existențialiste de pe Malul Stâng, Sonia Rykiel a fost elogiată, totodată, prin opera sa publicistică, inițiată prin descrierea propriului crez în „Et je la voudrais nue” (1979) și explorată ulterior spre extreme precum cărți pentru copii sau romane erotice. Relația cu cărțile o va defini ca artist inclusiv prin instalații literare, între care cea mai încărcată de emoție va fi dezvăluită în 1984, comemorând patru decenii de la sfârșitul Ocupației prin omagiul din spatele decorului adus de Hôtel Lutetia, reședința refugiaților în fața nazismului.
Condeiul creatoarei va tulbura prin „N’oubliez pas que je joue”, o confesiune copleșitoare în sinceritate, memoriile unei lupte de peste 15 ani cu boala Parkinson care, de altfel, i-a adus și sfârșitul.
