Am zice că sublimul apare când pietrele prețioase fură o rază în jocul fațetelor, dăruind-o într-o alchimie a luminii și culorii. Dar atunci când chiar aceleaşi pietre decid a fereca aceeași rază?
Asterism
În vremuri de legendă, cronicile lui Plutarch aminteau cum, lângă râul Sangaris, vechilor frigieni li se arată o piatră ce lumina în întuneric, revelație pe care o vor denumi „Ballen” sau „The King”.
În descrierea pe care o va conferi Cerauniei sau „pietrei-fulger”, elogiu câștigat în consemnările lui Plinius cel Bătrân, învățatul roman va spune că atrage strălucirea stelelor.
Cu o textură peliculară laminată, piatra este străpunsă de o infinitate de rânduri ce reprezintă incluziuni de dioxid de titan, de sute de ori mai subţiri decât un fir de păr, impurităţi dispuse în simetrie hexagonală normală într-o poziţionare la 120 de grade una de cealaltă.
Extrem de rar întâlnit pe pietre transparente, asterismul definit de intersecția liniilor albe la 60 de grade este influenţat de cantitatea, direcţia şi calitatea luminii.
Conferind claritate pietrei, steaua se estompează, efectul deteriorându-se prin încălzirea care topeşte rutilul.
Despre safirele cu stea se spune că ar reprezenta darul ideal pentru cea de-a 65-a aniversare a căsătoriei.
Chatoyance
O denumire ce intrigă, inspirată, sclipirea ochiului de pisică uimește prin impresionanta acuratețe cu care îi va reproduce expresivitatea printr-o dungă luminoasă, având un luciu mătăsos, ce-şi schimbă poziţia atunci când piatra este mişcată. Distincția față de asterism rezidă în intersecția a trei axe cristalografice ale incluziunilor sau cavităţilor ce se evidențiază, orientate în simetrie, în structura fibroasă a pietrei.
Alături de bogăția cromatică a pietrelor opace şi translucide, sclipirile hipnotice ale acestor fenomene sunt valorificate de eleganța unui profil rotund sau oval, dăruită de stilul cabochon.
Derivând prin denumire din cuvântul „caboche”, ce desemna „capul” în limba franceză medievală, tăietura stă prin sine ca izvor istoric, explicând frumusețea bijuteriilor de curte întâlnite în patrimoniul muzeelor.
Deși nu tocmai potrivit mineralelor transparente, până când periplul unei tehnici primitive ce arunca această artă într-un continuu tribut a permis rafinarea altei arhitecturi a pietrei – după cum bijuterii artefacte ne-o mărturisesc –, până în secolul al XVI-lea, stilul cabochon era singurul care putea onora frumusețea unei geme, indiferent de claritatea sa. Când explorarea geometriei a devenit timid posibilă peste chinul unor unelte precare, stilul cabochon s-a distins drept recomandabil în special pietrelor care ating un grad inferior valorii 7 pe scara Mohs a durităţii, sensibilitatea lor impunând şlefuirea faţetată drept problematică şi riscantă.
În conturul său convex, ce amintește de gingășia unei lacrimi, pentru stilul cabochon, cantitatea de lumină care intră şi iese din piatră nu este influenţată de măiestria tăietorului, ci de structura sa cristalină.
