Dacă nu l-ați văzut la teatru, atunci l-ați văzut în filme sau în seriale la televizor. Dacă nici așa nu v-ați întâlnit cu el, cu siguranță îl știți din reclame. Dacă nu îl știți încă, ceea ce este puțin probabil, copiii dumneavoastră îl recunosc după voce – dublează în limba română desene animate. Oricum ar fi, mai mult ca sigur că ați auzit de Șerban Pavlu, unul dintre cei mai talentați actori români contemporani. Am încercat, în cele ce urmează, să aflăm cum este Șerban, dar mai ales de ce.
Care a fost momentul hotărâtor pentru viitorul carierei tale?
Aveam o prietenă de familie, Irina Mazanitis, actriță la Teatrul Odeon, căreia îi mulțumesc și azi, într-un sens al destinului, pentru un moment al deciziei personale. Când i-am zis că vreau să mă fac regizor, ea m-a rugat să citesc o poezie și mi-a spus că e păcat, că pot fi actor – regizor pot deveni și ulterior, dacă vreau. Mi-a explicat că la 17 ani, cât aveam atunci, regia este complicată, cu viață, moarte, ură, emoții prin care nu trecusem încă. După ce am citit poezia, a fost impresionată și așa m-a convins să dau la Teatru, spunându-mi, cu o atingere de geniu, că din anul II pot trece la Regie dacă nu îmi place să joc.
Pe mine mă ținea departe de actorie o inhibiție personală: frica de a urca pe o scenă și de a vorbi în fața oamenilor. Dar, în câteva mișcări simple, am ajuns la Teatrul Studențesc Podul, la finalul clasei a XII-a. Practic, era un loc care se adresa în primul rând studenților de la alte facultăți, care voiau să facă în timpul liber și teatru. În timp a devenit un loc foarte interesant, o pepinieră pentru cei mai talentați, care voiau să meargă la facultate și să se facă actori, dar nu un loc de pregătire unu la unu – nu făceai meditații cu lopata, să îți bage cineva cu lingurița pe gât probele pentru examenul de admitere. Teatrul Podul era un loc în care puteai să joci în spectacole propriu-zise, poezii, se discuta foarte mult, se făceau exerciții, nu se rezumau lucrurile la un monolog pentru admitere. Acesta a fost un lucru extraordinar, iar oamenii care au ieșit de acolo au avut o disciplină excepțională în această meserie. În facultate erau mai dispuși să lucreze în grup, să aibă o anumită umilință, de sorginte „Karate Kid”. Un fel de pregătire de tip asiatic, de renunțat la egoul tău – acesta era începutul, ca în artele marțiale. Este nevoie de ego, dar mai târziu. Înainte de toate, este nevoie de o disciplină.
N-am intrat greu, am fost la jumătatea listei – m-am bucurat foarte tare. Doi ani după aceea, nici nu mai atingeam pământul, veneam la facultate plutind, după care… vezi că lucrurile nu sunt chiar atât de bune sau de roz. Am avut un profesor de clasă complet diferit, actorul Alexandru Repan, care nu era un pedagog pur-sânge, dar care avea alte calități. Un om extrem de cultivat, care făcuse cu totul altceva, făcuse Istorie, un tip care vorbea franceză aproape ca un nativ și care a impus un anumit standard intelectual în timpul facultății. Iar acest lucru a rezonat cu mine foarte bine. Ce a fost important: în toți anii de facultate și în momentul în care am ieșit, eu am fost pe un cal mare. M-am simțit tot timpul potrivit, am ajuns la locul unde trebuia să fiu, am calitățile și resursele necesare, am un drum, fără doar și poate. Aveam să îmi dau repede seama de aceasta, dar acest strat protector, de „grosime” a autosuficienței, m-a ținut protejat în anii grei care au urmat licenței. Unii colegi ar da cu pietre în mine, pentru că greul acela care a urmat a fost de fapt imensul noroc – și, de ce nu, succes – ca împreună cu alți colegi să fim angajați la Teatrul Bulandra. Era un lucru absolut neverosimil. Iar aceasta s-a întâmplat datorită unei alte mari întâlniri din viața mea, datorită lui Victor Rebengiuc, care a fost enorm de important pentru mine. Ca rector al facultății, a văzut examene pe bandă rulantă. Toate examenele. El putea să nu o facă, rector fiind mai mult o funcție administrativă. A avut însă această imensă curiozitate și căldură, de a vedea, în primul rând. Faptul de a fi prezent pe un scaun în sală ridica nivelul discuției și miza lucrurilor în sine. La nivel practic, omul ne știa, la nivel de ani. Când noi am terminat facultatea, el a devenit directorul Teatrului și a fost șeful comisiei de angajare, votul hotărâtor. A fost o angajare destul de mare, masivă – opt oameni tineri au intrat deodată în Teatru. Enorm. Dintre acei opt, doar patru mai sunt azi actorii Teatrului. Anii aceia, de după facultate, au fost cei mai grei. Incertitudinea se amesteca cu speranțele, frustrarea cu invidia, pizma cu speranțe mai mari, cu dezamăgire și cu muncă nebunească, pentru care nu poți să stabilești un raport corect, între efortul investit și rezultatul obținut.
Din păcate, dar mai ales din fericire, actoria este o chestiune conjuncturală. Mult mai mult decât își imaginează oamenii. Nu ești artistul închis în solitudine, care își poate alege momentele de creație. Actoria este, în măsura în care e o artă, și un meșteșug. Există oameni care fac mai mult partea meșteșugărească și oameni care fac mai mult partea artistică. Există cazuri excepționale, maeștri adevărați, care suprapun arta și meșteșugul, în așa măsură încât, uitându-te, să spui: este o artă la fel ca a lui Michelangelo. Am învățat, însă, că există mereu un context și nu totul depinde de tine. Teatrul nu există fără oamenii din sală. Este o clipă efemeră, la care cei prezenți vor reacționa într-un anume fel. Aceasta este, cu ghilimele mari de tot, „magia teatrului” și aceasta este partea care te înnebunește, pentru că totul este contextual. Există vârste care trec, roluri care dispar de pe radar pentru că pur și simplu le-a trecut vârsta și tu trebuie să înveți toate aceste lucruri, să le asimilezi și să înveți să trăiești cu ele. Am trecut peste ele din foarte multă dragoste față de această meserie și dintr-o dorință de a face lucruri, pur și simplu. Există și un revers al medaliei în acest sens: am ajuns să pun volumul înaintea calității! (Râde – n.red.) Am făcut foarte multe lucruri. Am fost un actor care nu a știut să spună „nu”. În primul rând pentru a-mi învinge mie frica de a nu fi decât un impostor. Atunci am zis: ori la bal, ori la spital.
Dar ai stat pe scenă în timpul unui cutremur și ți-ai continuat rolul?
Da, și am stat pe scenă și acum, când am împlinit 50 de ani. Mi s-a cântat „La mulți ani”, la finalul spectacolului, chiar de ziua mea, și cum mi-am dat seama că eram și în pijama, m-am gândit: cine mai are privilegiul să stea în pijama, pe marginea unui pat, pe o scenă, în fața a 360 de oameni, care îi și cântă de ziua lui? (Râde – n.red.)
Ce ne poți spune despre Oana, soția ta?
Oana este persoana care mă însoțește în cursa aceasta nebună, care este viața mea. Este copilotul meu – știi cum e: mai treci și tu la volan, că nu mai pot! Suntem genul acela, care își schimbă locurile în timpul mersului, dacă pot folosi alt clișeu din cinemaul comercial.
Cred că ne-au apropiat niște lucruri care ne despart foarte tare. Ea este un om foarte deosebit de mine și probabil m-am gândit că partenerul meu de drum lung nu va fi cineva din meseria aceasta. Nu știu de ce, am simțit așa, dar a existat acest „opusurile se atrag”, care a funcționat la mine. Mi-e opusă în foarte multe privințe, însă ea este sonarul meu – arunci semnale către cineva care știi că răspunde invers, dar și cu inversul acela, dacă te obișnuiești și știi să îl citești, este un indicator foarte precis. Chiar și în ceea ce fac eu – întotdeauna îmi place să stau cu ea de vorbă despre ce fac, pentru că există o prospețime a privirii, o autenticitate a observației și o descriere mult mai precisă a sentimentelor, ceea ce nu de puține ori m-a ajutat.
Nu în ultimul rând, pentru că o iubesc. Dragostea este oarbă, după cum știm bine din toate cărțile proaste, și atunci, înveți să mergi înainte. Am făcut foarte multe chestii împreună, chestii cotidiene, și am avut mereu latura asta terestră. Ne place să călătorim, să facem shopping, chestii pământești, lumești, normale. Noi iubim marea, iubim delfinii, iubim shoppingul! Suntem o echipă bună la făcut lucruri și am avut nevoie de acestea pentru a putea face ce fac.
Care sunt lecțiile pe care le-ai învățat de la copiii tăi și ce lecții le oferi tu?
Copiii mei sunt foarte emancipați într-un anumit sens și foarte copii în altul. Sunt copii care îți întorc vorba înapoi, dar de la ei înveți o lecție, poate marele răspuns la întrebarea care contează cu adevărat. Copiii reprezintă o reevaluare a vieții tale, a priorităților, a lucrurilor despre care credem că ar conta cel mai mult. Nu afli neapărat răspunsul, dar afli că unele lucruri contează mai puțin. Eu încerc să îi învăț să nu fie tâmpiți. Din punctul meu de vedere, ei pot să devină orice, astronauți, fotbaliști, preoți, căutători de comori sau crescători de pisici. Important este să citească zece cărți, acestea pe care ți le dau, iar apoi, dacă drumul te poartă spre orice orizonturi, să fii sănătos! Fii ce vrei să fii!
Eu cred că principiul moral este sădit în noi, în fiecare, și nu de părinți sau de societate. Trebuie doar să îi dai o direcție, să îl ștergi de praf. Eu nu vreau ca ei să reușească în viață prin orice mijloace – această obsesie a societății moderne. Aceasta m-ar întrista și chiar le-aș spune-o. M-aș opune ca ai mei copii să reușească prin corupție sau alte lucruri imorale. Cred că acest lucru este una din rădăcinile maladiilor grave ale societății noastre. Legea este aceeași pentru toți.
Trei recomandări de petrecere a timpului liber, care te-au încântat?
Prima oară m-am gândit la Cărtărescu, dar voi spune BAS, adică Bogdan-Alexandru Stănescu, cu romanul „Abraxas”, la capitolul citit. La filme o să recomand un film al lui Radu Jude – „Kontinental ’25”. Este o demență atât de mare, un film făcut cu telefonul mobil, dar care ridică niște probleme extrem de interesante. Ca destinație turistică aș recomanda Delta Ebrului, din Catalunia, în zona Taragona – e minunată, puțin vizitată și foarte plăcută.
Care este definiția ta pentru lux?
Am să mă folosesc de un citat din „Regele Lear”, de William Shakespeare, a cărui minte cuprindea până și acest concept. Acest rege, care avea totul și pierde totul, este criticat de propriile lui fete, care îi reproșează faptul că încă mai are nevoie de lucruri, după ce a renunțat la tot în favoarea lor. Povestea are punctul culminant într-o scenă cu regele în plină furtună, în pragul nebuniei, care spune: „Până și cerșetorii au lucruri de prisos”. Aceasta este definiția luxului. Ceva ce este în afara utilității imediate, a rațiunii posesiei imediate – dar nu este oare și arta în afara rațiunii posesiei imediate?
Văd luxul autentic – și, iată, necesar – ca această dorință lăuntrică a noastră de a trăi și în afara imediatului. Nu vrem să fim guvernați doar de necesitatea primară. Acesta este luxul în sensul lui bun. Dorința noastră, neexprimată uneori, de a trăi în afara imediatului, în extra-ordinar. Toți avem în noi acest lucru.
