Prin dimensiunea metafizică a operei sale, Philippe Lebru, unul dintre geniile contemporane ce onorează complexitatea orologeriei, arată cum acest domeniu pendulează între artă și știință, adâncindu-i enigmele spre o definiție din ce în ce mai dificil de încadrat atunci când ne gândim la punțile pe care un ceas le poate înălța cu propriile noastre percepții, reflecții și credințe.
– Vă descrieți opera asemeni unei percepții a raportului exclusiv al individului cu măsura timpului. Ce schimburi energetice, ce interdependență între noi și efectul timpului asupra gestiunii și cursului vieții noastre ați tradus în această alegorie?
Departe de a fi o persoană foarte religioasă, am observat cum frământările noastre asupra vieții de apoi demonstrează timpul drept dimensiunea supremă, captând din rezonanța divină. Astfel, cu fiecare creație a atelierului pe care l-am deschis cu cinci ani în urmă, mi-am dorit să „meșteresc” timpul pentru a face din el un aliat și a-l reaminti nu drept un reper sau o resursă personală, ci una partajată, dăruită, un astfel de ceas unind familia sau comunitatea dintr-un spațiu ori – în cazul structurilor monumentale – dintr-o așezare. Mă refer la materializarea timpului în obiecte care nu doar că ating individul, dar cumva îi conduc ciclul existențial. Munca mea nu este una autocentristă, concentrată asupra timpului meu, ci se îndreaptă asupra altora – prin clipele dedicate familiei, comunității, societății –, în vreme ce aplecarea asupra designului se dedică reproducerii percepției iluzorii asupra timpului care există în epoca noastră. Funcționăm nu după timpul concret, generat de rotațiile Pământului, ci supunându-ne unuia abstract care nu se aseamănă percepției ce i se acordă.
– Ce calcule ale echilibrelor de greutăți ați ajustat pentru a nu influența precizia unui mecanism? Povestiți-ne aventura în matematică și fizică în numele exactității.
Urmând o siluetă umană, am vrut ca fiecare obiect să fie o persoană mecanizată, o reprezentare apropiată de un robot în care organele vitale preiau piesele fundamentale ale unui mecanism și am încercat, de asemenea, construirea legăturii cu sursa de energie, prezentând legătura cu pământul, cu mediul și cu celestul. Spre exemplu, rezervă la nivelul inimii, balansierul urmând coloana vertebrală redă căderea de energie ce ne străbate de-a lungul zilei. Prin crezul meu în timpul liant, timpul partajat, am dorit totodată ca mecanismele create să preia exact ritmul nostru vital, iar în vibrații să capteze și numărul de bătăi pe minut ale inimii noastre. Totul într-o creație ce participă la viața familiei, martor la continuitatea ei. M-am întors spre regulatoarele utilizate în Observatoare, știind lumile ce ni se deschid sub influența distanței asupra timpului și încercând să reperez din veridicitatea teoriilor asupra unor existențe paralele, spre constanta timpului.
– Cum v-ați concentrat asupra explorării aliajelor în această aventură pentru precizie și care au fost ipotezele ce v-au ghidat în cercetare?
Am schimbat totul. Un ceas, înainte de orice, reprezintă o referință, așadar trebuie să fie cât se poate de constant. Într-o cupolă astronomică, pendulele nu trebuie să fie influențate de vibrațiile terestre, de mișcările seismice, oferindu-mi astfel primul reper. M-am îndreptat îndeosebi spre bronz-beriliu, aliaj ce are proprietatea de a nu necesita lubrifiere și care oferă o altă fluiditate pentru roțile din oțel inoxidabil.
– Care au fost provocările în a vă traduce virtuozitatea în orologeria monumentală?
Într-adevăr, totul trebuie reconfigurat. Spre exemplu, la Tokyo, găsim o zonă seismică de o anvergură excepțională și provocarea a fost să montez o structură de exactitate în bătaia unor vânturi puternice, pe un sol ce vibrează. Astfel m-am îndreptat spre magneții permanenți. În Besançon, orașul ce găzduiește atelierul meu, am dorit să construiesc un concept simbolic, interconectând prin raza luminii două ceasuri monumentale la Gară, respectiv la Muzeul de Arte Frumoase.
– Care sunt planurile ce privesc dezvoltarea atelierului dumneavoastră?
Mă dedic unei reconfigurări a percepției ceasurilor, astfel încât un mecanism și un obiect orologer să devină o lucrare de artă, depășindu-și dimensiunea cinetică. O perspectivă pentru următorii 15-20 de ani prevede o nouă structură în New York, noi ceasuri pentru a dărui familiilor timpul partajat, împărtășit cu cei dragi, și o fundație ce va permite tinerilor să-și construiască propriile ceasuri.
Interviu realizat de: Diana Șerpoianu
