Karine Lotin – Voluptatea simplității

Dacă mirajul clișeelor comerciale ne aduce resemnați în fața convingerii că senzualitatea nu reprezintă altceva decât abilitatea de ne rafina continuu atitudinea, artiști precum Karine Lotin ne amintesc că adevărata forță de seducție rezidă în candoarea naturaleței și a spontaneității. Cu exuberanță, umor și joie de vivre, la fel cum energia soarelui din Antibes – oraș în care Karine locuiește și creează – inspiră spre o nouă definiție a strălucirii.

Semnătura dumneavoastră de artist atrage printr-un melanj între grisaille și Pop Art. Care este povestea și inspirația din spatele acestei tehnici? 
Trebuie să mărturisesc că pictura, în cazul meu, ascunde pasiunea și devotamentul unui autodidact. 
Desigur, dragostea față de artă mi-a fost insuflată încă din copilărie de familie, care, cu excepția unchiului tatălui meu – care a fost restaurator și a colaborat inclusiv cu muzeul Luvru, între lucrările la a căror restaurare a contribuit numărându-se și „Pluta Meduzei” a lui Géricault –, a urmat un cu totul alt drum, chiar dacă dintotdeauna a nutrit o anumită apreciere pentru pictură. 
Am activat în varii domenii, de la cel al ospitalității la cel imobiliar, însă nu am abandonat nicio clipă pictura până să ajung să mă dedic pe deplin ei. Penelul mi-a evoluat strict prin exercițiu, necăutând să mă concentrez pe o anumită tehnică. Am lăsat efectiv pensula în voia instinctului și am persistat în această direcție simțind-o parte din mine. 

Opera dumneavoastră oferă impresia sublinierii autonomiei, independenței noastre, prin extragerea subiectelor dintr-un anumit mediu și, prin urmare, dintr-o anumită narațiune. Care ar fi intenția dumneavoastră în dezvoltarea unei perspective în plină absență a unei scene, a unui decor? 
Poate părea un paradox, însă cu cât îi oferi unui subiect mai multe elemente care trădează un cadru, cu atât îl privezi de o poveste proprie. Concentrarea asupra subiectului și nu încadrarea sa într-o narațiune, detașarea de orice decor îl evidențiază pe deplin, total independent, suveran, gata de a crea o infinitate de povești. 

De ce o lume în alb și negru? 
O lume ce se așterne în alb și negru mi se pare infinit mai intensă, mai provocatoare spre reflecție și mai încărcată de substanță. Totodată, dacă e să privim inclusiv spre portretistică, rareori culoarea poate egala emoția fotografiei alb-negru. 

Cum v-ar plăcea ca arta dumneavoastră să influențeze percepția asupra senzualității, o temă pregnantă în lucrările pe care le realizați?
Mi-ar plăcea să amintească senzualitatea ca o emanație a naturaleței, a firescului, de altfel aceasta fiind și convingerea mea deplină. Desigur, cu toții admirăm o imagine glamour, însă până și aceasta confirmă senzualitatea vibrând din conștiență și asumare. Senzualitatea nu are cum să fie vreodată o construcție, fiindcă ea vibrează din încredere, tocmai la ce se referă naturalețea atitudinii. 

Dacă ar fi să vă gândiți la impresia prin care o imagine își justifică locul în pictură sau în fotografie, cealaltă pasiune a dumneavoastră…
Pentru mine, expresia artistică este dominant instinctuală și, cumva, această spontaneitate, această lipsă a premeditării m-a șlefuit și m-a făcut să fiu oarecum mai vigilentă la ceea ce-mi „șoptește” o imagine, însă mi-a adus și o anumită provocare în a-mi argumenta lucrările. Numitorul comun cert, care de altfel îmi și guvernează trăirile și alegerile, este emoția. Caut și mă opresc doar asupra imaginilor care ar putea declanșa emoții, cele care ar putea țese măcar o poveste în imaginația noastră. Unele se cer a fi prinse „în stare brută”, altele provoacă spre o decodificare prin pictură. 

Cum ați reprezenta esența luxului într-o lucrare și ce coordonate ați aborda? Atributele fizice și cele intangibile sau, din prisma percepției întâlnite, reveria inspirată, scepticismul ori variile sacrificii alese în numele său?
Cred că cea mai elocventă reprezentare a luxului ar fi interiorul unui mecanism orologer, fiindcă în simplitatea sa, îi dezvăluie acestuia spectacolul, complexitatea și, totodată, încrengătura de enigme. De asemenea, aș vedea o alegorie și în imaginea unei femei purtând o rochie de seară simplă, dar deosebit de senzuală, fiindcă, în fond, demnitatea și valoarea transcend ornamentația, rezidând într-o atitudine suverană – iar când vorbim despre lux, el se rezumă la o esență unică, de nereprodus, nu la un decor ce adesea captează ochiul doar pentru a suplini lipsa de fond. 

 

Brooks Brothers Spring 2017