Pentru prima oară în întreaga mea activitate ca redactor-șef, am emoții în luarea unui interviu – și nu fiindcă mi-ar fi teamă, ci pentru că realmente mă simt mică în fața unui om de geniu. Cu o simplitate complexă ieșită din comun, Diana Șerpoianu este cel mai apt om, pe care l-am întâlnit de-a lungul carierei mele, în a-mi vorbi despre lux. Și aici nu mă refer numai la lux în accepțiunea modernă a conceptului, ci la întregul său parcurs în istorie – de la perioada antichității până la epoca victoriană, de la mătasea piña până la creațiile marilor case de haute couture. În România, Diana Șerpoianu pentru mine reprezintă, ca nivel de instruire și cunoștințe dobândite, esența, educația și finețea luxului.
– În epoca simplității esteticii normcore, ne apropiem de apusul luxului?
Încercând să găsesc încărcătura pozitivă a oricărui fenomen ce atinge o anumită receptivitate, tind să cred că estetica normcore reprezintă o emanație a dorinței de sinceritate și, dacă e să ne gândim la ardoarea cu care este îmbrățișată de mișcarea așa-zis liberal-progresistă, poate fi privită ca o nouă formă a echității sociale de care – potrivit unor opinii – nu ne bucurăm pe deplin. Trist este că oricât de nobile vor fi aceste idealuri cu care fiecare dintre noi rezonăm, chiar înțelegându-le sub alte filtre, din păcate, sub imperiul impulsului, al afectului și al idealismului, ele ajung să degenereze și să nu mai regăsim aceeași luciditate în evaluarea unor alegeri de viață. Îmi amintesc cum după ce am citit mărturia unei doamne al cărei soț a fost aruncat în închisorile României lui Petru Groza doar fiindcă, având o fluență în patru limbi, era privit ca prezentând un mare potențial de a deveni spion, aveam să mă întâlnesc în societatea contemporană cu malițiozitatea gratuită cu care era desființată preocuparea pentru cunoaștere, chiar dacă argumentația se limita la sinistra reacție: „vai, ce să-ți spun!”. Parcurgând diverse articole ale unor publicații precum The Guardian sau The Independent, voi întâlni atât în opinii, cât mai ales în comentarii o aversiune similară față de studiu, orice astfel de interes fiind blamat drept „elitist”. Din nefericire, în ultimele decenii, promovarea luxului s-a concentrat în special asupra unor atribute ce nu țin de componentele sale tradiționale – cum ar fi puterea logo-ului – și, astfel, a ajuns să fie interpretat de mase ca o afinitate frivolă, nejustificată, sau chiar o șarlatanie. Mi-ar plăcea sincer să văd ziua în care ruta spre aceste superbe crezuri, de care ne este amintit în cam fiece cauză ce angajează societatea, să cuprindă discernământul de a putea separa obiectiv comportamentele și atitudinile. Tinerii care astăzi încearcă să schimbe lumea și care probabil vor scrie istorie ar trebui să repudieze infatuarea, autosuficiența, vanitatea și lipsa verticalității, nu luxul, care, separat de înțelegerea eronată cu care a fost interpretat prin ignoranță și fel de fel de resorturi ce țin de patologie și de un caracter discutabil, reprezintă strict frumosul. Eu nu-mi permit să-mi atribui înălțimea unei autorități, și cum dintotdeauna am urmat un anumit pragmatism prin care am încercat să mă limitez la fapte, mi-ar plăcea să amintesc câteva povești care m-au atins și care sper să-i inspire și pe cititorii noștri. Voi începe cu demnitatea privirii lui Rembrandt, ce se va dezvălui în abisul falimentului într-un autoportret în straie regești. Mă gândesc apoi la „Bijou de Montmartre” și la aceeași prestanță a sărmanei doamne care, împodobită cu toate bijuteriile sale peste hainele roase de molii, va fi surprinsă de Brassaï în barul în care revenea seară de seară. Cât m-a tulburat prietenul de care povestea domnul Neagu Djuvara, cu bucățica de material pe care o punea asemenea unei batiste în buzunarul uniformei cu care muncea la Canal, spunând că acea cârpă îl ajuta să-și păstreze luciditatea, fiind singurul gest ce-i amintea de viața pe care o lăsase în urmă înaintea închisorii comuniste. Mă gândesc și la reacția Contesei Consuelo Crespi, care, văzând numărul de doamne din înalta societate franceză care au anulat comenzile couture la vestea alegerii ca Preşedinte a socialistului François Mitterrand, va zice că în Italia femeile ar prefera să cadă purtând tafta. Sper ca societatea în care trăim să atingă înțelepciunea de a înțelege din lux arta de a trăi frumos. În primul rând pentru sănătatea noastră spirituală, fiindcă odată ce stârpim prin frondă afinitatea pentru frumos, suntem pierduți.
– Care ar fi componentele sale actuale dacă luxul se îndepărtează de structura sa tradițională?
Istoria dovedește ca nucleu al luxului raritatea, ce derivă din legile naturii sau este reprezentată de creația omului. Din fericire, trăim vremuri în care geniul este închinat în serviciul umanității, evoluția calității vieții fiind idealul spre care converg principiile etice în cercetare, știință și tehnologie – așadar, ne bazăm pe creativitate pentru o continuitate a preocupării spre inovație.
De asemenea, revenind la primul canal din care emană raritatea, dezvoltarea atinsă de societatea actuală ne-a permis o cunoaștere destul de fidelă cu privire la amplitudinea resurselor, așadar descoperirile ultimelor decenii, cum ar fi painite (considerat cel mai rar mineral) sau smaraldul roșu – ambele pietre cu care gemologia a făcut cunoștință destul de recent – nu mai pot susține, în ciuda unor prețuri impresionante, de ordinul zecilor de mii sau chiar al unui milion de dolari per carat, promovarea ca produs de lux, ci mai degrabă, strict pentru interesul științei sau al unei comunități restrânse de colecționari. Totodată, după cum noile curente în nutriție o reflectă, nivelul de ascensiune de care se poate bucura un produs aclamat ca senzație se oprește undeva spre segmentul premium.
Bineînțeles, este permisă și o traiectorie inversă, povestea homarilor fiind elocventă în acest sens – mă refer, desigur, la dezgustul cu care coloniștii nord-americani îi respingeau, rezervându-i strict comunităților de sclavi, pentru ca la doar un secol distanță, în epoca Părinților Fondatori ai Statelor Unite, să li se descopere valoarea ca delicatesă.
Privind spre istorie și prețuirea mirodeniilor, țesăturilor, gemelor sau pigmenților strict ca o consecință a caracterului exotic sau la coagularea Orientalismului și Japonismului ca mișcări în artă, strict pe acest raționament, tind să cred că ne vom întoarce spre entuziasmul expedițiilor, dar comorile râvnite vor avea o proveniență extraterestră. Cum descoperim diverse particularități geologice ale planetei Marte, n-ar fi exclus.
– Există aspecte negative în democratizarea luxului?
Nu vreau să mă gândesc la opinii conform cărora logo-uri expuse de „tot poporul” diluează credibilitatea luxului, ci tocmai la reversul cu adevărat îngrijorător al democratizării sale. În existența sa milenară, luxul e condamnat la aversiune în mentalul colectiv, ca urmare a ocrotirii sale prin restricții și sacrificii ce au articulat voci în reacții de la răscoala germană împotriva legilor sumptuare – revoltă care, în sfârșit, a permis oamenilor de rând portul nuanțelor de roșu – la volume precum „Sicriul din Urali”, ce redă drama excavărilor de malahit, ambiție a Ecaterinei cea Mare. În istoria modernă, cartea lui O. Henry, „The Four Million” – replică adusă principiului doamnei Caroline Astor care delimitase elita newyorkeză la 400 de persoane – amintește că fiecare locuitor al orașului este la fel de valoros.
Democratizarea luxului vine chiar pe un fond de ură fără a urma un minim discernământ ce ne amintește că toate politicile istoriei – de la Imperialism la Comunism – care l-au legat de abuzuri au fost susținute de un primitivism general al societății, fiindcă până la urmă civilizația a necesitat în definirea ei un real periplu și, tocmai din acest motiv, ea nu ar trebui lăsată spre a fi distrusă. Personal, mi s-a părut cutremurător să citesc cum lumea chiuia și aplauda la execuții în Domnia Terorii, negândindu-mă să găsesc o asemenea distracție după Epoca Luminilor în Parisul revoluționar care enunța o declarație a drepturilor omului. Însăși solidaritatea de clasă era anulată, 80% din breasla dantelarilor din Chantilly, oameni sărmani, vor fi trimiși la ghilotină pentru mecenatul oferit de Marie Antoinette și Prințesa de Lamballe. Damnata Regină îi spusese lui Rosalie Lamorlière, slujnica de la Conciergerie care îi era alături nu din loialitate monarhistă, ci din empatie pur umană: „Tare mi-e că te voi lua după mine”, încercând s-o protejeze și dorind să-i tempereze cumva grija.
Poate că luxul ar fi avut o șansă la clemență în prosperitatea anilor ’80, ca emanație a tuturor reușitelor clasei self-made. Cu tristețe putem observa cum democratizarea luxului și blurarea simbolurilor de clasă au degenerat spre o inaccesibilitate fie voită și asumată a valorilor unanim considerate sănătoase, fie spre fenomenul irelevanței lor. Un astfel de paradox se regăsește în sfera educațională – și anume, dacă imediat după Marele Război tinerii se bucurau de o sinceră și profundă considerație ca urmare a eroismului dovedit pe front, iar învățământul superior atingea un grad nesperat al accesibilității, coagulându-se cultura campusurilor ce au impus mândria matricolei ca un blazon modern, ultimele decenii evidențiază un fenomen trist. Citeam un studiu ce povestea cum generația părinților noștri putea urma studiile unei instituții din Ivy League doar prin suportul dat de alegerea unei slujbe, iar noi avem nevoie de un împrumut și poate chiar de două servicii pentru a plăti cursurile la Universitatea din Milwaukee sau vreun centru similar. De asemenea, dacă în urmă cu un secol erudiția și poligloția reprezentau un lux ce putea plasa pe mulți într-un Olimp al societății, astăzi, în timp ce programa școlară prevede două limbi străine, iar accesul în biblioteci este gratuit, Academia Română îi cruță pe cei ce nu stăpânesc distincția între „niciun” și „nici un”, iar Franța trece prin reforma ortografică.
Un alt fenomen pe care, personal, nu-l înțeleg este cel al dezinteresului total față de propria imagine, preocupare legată în conștiința multora de mentalități ce variază de la elitism la superficialitate. Citeam în The Telegraph despre oprobriul pe care l-a stârnit o profesoară din Marea Britanie care i-a rugat pe părinții elevilor să nu-i mai aducă pe aceștia la școală în pijamale sau, în cel mai fericit caz, în treninguri sau loungewear fiindcă le inspiră indulgența spre a fi neîngrijiți. Reacțiile au inclus apelative de la „snoabă” la „prostituată”, în timp ce unii părinți chiar și-au retras copiii de la respectiva școală. Eu îmi amintesc de coafura Victory Rolls a mamelor Americii celui de-al doilea război mondial și mă gândesc cum trezindu-se în zori pentru a prinde un loc la coada pentru alimente raționalizate, croind din draperii sau tapițerii hăinuțele pentru copiii lor și înlocuindu-și în fabricile de armament soții de care nu știau nimic, tot aveau timp să-și stilizeze aceste bucle ce au devenit chiar un simbol al patriotismului. Noi, în epoca timpilor morți pe rețelele de socializare, ce scuză avem?
– Poate inspira snobismul o înțelegere pozitivă a luxului?
Fără a mă îndrepta spre o pantă machiavelică, amintindu-mi performanțele sub semnul teribilismului, al dorinței apartenenței la o gașcă sau al unei îndrăgosteli superficiale, mă întreb de câte ori motivații naive nu au inspirat istoria? Cât timp nu vorbim de raționamente indiscutabil ignobile, nu cred că se justifică această intransigență când există toate premisele unei finalități fericite. De la familia de Medici, cu a sa măreție reflectată măcar pe vremea lui Lorenzo Magnificul, și susținerea lui Botticelli, până la Marchesa Luisa Casati, câți mecena nu își urmau orgoliul și nutreau o ambiție a confirmării poate chiar egală cu aplecarea sufletească incontestabilă pentru artă? Patronajul spiritual reprezintă cel mai elocvent exemplu pentru această traiectorie.
Avem sinceritatea lui Peggy Guggenheim, care, nestăpânind cunoștințe ce puteau să-i permită să sprijine artiști cu adevărat valoroși, recunoștea că se sfătuia cu bunul său prieten, Marcel Duchamp. Și totuși, aportul său în consacrarea unor artiști ca Miró, Kandinsky, Ernst, Pollock ori Brâncuși ar trebui considerat și din perspectiva acestei limite?
Voi trăi cu convingerea că experiența de viață aduce și depășirea propriei condiții și că maturizarea ne conferă noi unghiuri sub care ne înțelegem afinitățile. Această concentrare maniacală asupra aparențelor – care este snobismul – ascunde totuși o oglindă poate prea fidelă a propriei persoane, iar odată ce filtrăm din el temerile, angoasele, aspirațiile noastre și ce am extras din el ca scut, vom putea îmbrățișa atât pacea interioară, cât și o anumită detașare prin care ne putem discerne acțiunile, alegerile și achizițiile. Și, astfel, măcar din curiozitatea autoevaluării, vreau să rămân optimistă și să încerc să cred că evoluăm. Cam acesta ar fi și coconul din care un fost snob se debarasează de un miraj și ajunge un cunoscător din al cărui entuziasm inspiră cât mai mulți spre reala însemnătate a oricărei valori, de la artă la știință, la sport sau la lux.
– Cum vezi tendințele luxului în 2016?
Luxul contemporan se regăsește sub presiunea acelorași două motoare – vechea elită și cea emergentă, de data aceasta reprezentată de indivizii cu putere financiară originari din țările BRIC – însă dacă în trecut cea de-a doua clasă nu se bucura de aceeași autoritate pentru ca preferințele să fie preluate ca repere, noua ordine îi schimbă influența.
În vremuri confuze, în care democratizarea luxului este percepută sub un filtru exclusivist drept o pierdere a credibilității, consumatorii luxului se vor îndrepta spre personalizare, iar când cerințele acestor două clase, distincte inclusiv prin particularități culturale dictate de regiunea de proveniență, acționează asupra aceluiași punct, deja vedem replica marilor case pe un teren sensibil. Pe de o parte este contestată compromiterea semnăturii în fața unor cerințe incompatibile ei, iar din sens invers, găsim criticile aduse rigidității, invocându-se eternul principiu al marketing-ului: „adaptează-te sau mori”. Nu se pune în discuție însăși supraviețuirea, însă un răspuns înțelept ar fi personalizarea. Voi rămâne întotdeauna cu convingerea că personalizarea stă drept cea mai sinceră apropiere de lux, fiindcă în lipsa unei descendențe de sonoritate sau blazon care ar putea spori prin identificare însemnătatea unei achiziții, caracterul privat creează o intimitate ce-i va reduce semnificativ potențialul investițional, limitând posibilitatea recomercializării.
Când ieșirea din penuria economiei de război a presupus în anii ’50 o renaștere a societății prin consum, observând șansa vechii elite de a reveni la simbolurile sale tradiționale, Robert L. Steiner şi Joseph Weiss propuneau în sociologie teoria contrasnobismului, ce avea ca nucleu tocmai discreția adoptată cu ostentație, subliniind un dezinteres declarativ pentru orice element de identificare a luxului, culmea, inclusiv prin bunuri încadrabile în acest segment. Atât în fața direcțiilor stilistice dictate de consumatorii din Rusia, China sau Orientul Mijlociu, cât și în fața hibridului creat prin introducerea fenomenului fast fashion, pe care personal nu-l vedeam și nici nu-l văd viabil în segmentul luxului, cred că vom asista la o replică similară celei evidențiate de autorii americani în anii ’50.
Interviu realizat de: Rosalie Kanda
