Răzvan Ioan Dincă – Între artă și regie

DSC_2929

 

1. Într-o lume în care preocupările zilnice ale românilor sunt îndreptate mai mult către activităţi financiare, reprezintă Opera Română un lux pentru români sau se vrea văzută ca o activitate la care au acces doar cei iniţiaţi?

Răzvan Ioan Dincă: Întrebarea dumneavoastră îmi creează dificultate în a încerca să observ cum activitatea unui om se centrează în ultima vreme pe ceea ce presupune obţinerea unor fonduri sau pe zona financiară a existenţei sale. Eu cred că vorbim despre cultură, sau cel puţin aşa ar trebui, şi despre operă în special, ca despre un element asemănător unor nevoi sau necesităţi vitale. Aşa cum e nevoie să te alimentezi, aşa cum e nevoie să bei apă, aşa cum e nevoie să dormi sau să încerci să faci rost de bani pentru a trăi, aşa ai nevoie de un declic spiritual, de un mod de petrecere a timpului liber cât mai agreabil şi cât mai creativ. Sigur că sunt foarte multe modalităţi prin care acest efect se poate împlini, dar Opera Naţională București încearcă să ofere varianta cea mai favorabilă spectatorului sau potenţialului spectator. Ne aflăm într-adevăr într-o epocă a permantei circulaţii, a vitezei de reacţie, a vitezei de a lua decizii, dar noi venim ca şi contrapunct la acest tip de viteză, cu nişte spectacole care durează două ore şi jumătate-trei… Pentru a veni la Operă nu trebuie să ajungi cu două minute înainte şi să pleci imediat după, vrem, şi oferim deja spectatorilor, posibilitatea unei experiențe complete. Adică în mod normal, un drum până la Operă poate să dureze şi cinci-şase ore cu tot cu spectacolul respectiv şi important ar fi ca acel drum să nu pară nici o forţare a timpului, nici o forţare a nevoii, ci să răspundă practic unor necesităţi simple.

Cred că e plăcut ca într-un spaţiu primitor să poţi bea o cafea şi să poţi asculta totodată comentariile celorlalţi spectatori despre spectacolul la care asişti, să te întâlneşti cu oameni de calitate, să urmărești cele întâmplate pe scenă şi să percepi prin toate simţurile ceea ce artiştii, scenografii, regizorii, interpreţii muzicali și orchestra transferă către public, și anume acel tip de emoţie, acea emoţie totală, adică nu doar cea auditivă, ci şi cea vizuală, senzorială. Opera e un loc complex şi dacă nu rămâne doar un gen al artei spectacolului ci se îmbracă într-o formă a petrecerii timpului liber, într-o zonă adresată oamenilor care au şi inteligenţa, şi timpul, şi dorinţa, şi aplecarea, atunci Opera reuşeşte să se impună ca fiind printre primele posibilități chiar și atunci când ai timp liber și nu ştii exact cum ai vrea sa-l petreci . Eu cred în oamenii ordonaţi, oamenii care îşi pot face timpul de aşa natură încât să acopere toate necesităţile pe care le au, dar să stea și cu copilul acasă, iar aici oferim o alternativă, adică dacă aveţi copii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani puteţi veni cu ei la Operă pentru că în timpul spectacolului oferim posibilitatea să vă lăsaţi copii în locuri special amenajate în care vor fi preluaţi de către angajaţii noştri şi îi vor îndruma în lumea artelor, în timp ce spectatorul, adică dvs, veţi fi în sală. Deci, sigur, cred în omul ordonat care poate să îşi facă timpul aşa cum doreşte şi cred totodată că dacă venim în întâmpinarea acestui tip de om sau de public atunci noi suntem câştigaţi. Spectatorul nostru poate acum să îşi aleagă un spectacol din luna iunie a anului viitor şi să îşi cumpere acum bilet pentru a fi sigur că atunci va fi prezent.

Opera nu mai este demult o formă de spectacol, este un fenomen socio-cultural, și asta încercăm să facem și noi la Opera Națională București printr-o serie de acțiuni, de activități, de mesaje pe care le transmitem sub forme diverse publicului pentru a înțelege că modalitatea de a spune ceva oamenilor a devenit foarte diversă și cu ajutorul emoției în stare pură, ceea ce Opera transmite, e mai ușor să ajungi în sufletul spectatorului.

DSC_3022

2. Odată cu renovarea clădirii, Opera Naţională București prezintă facilităţi comparabile cu cele ale Europei de Vest, avem un nou spaţiu cultural în Bucureşti. Ce aduce această stagiune?

R.I.D. : Da, într-adevăr, clădirea noastră a suferit o serie de îmbunătăţiri odată cu noile intervenţii ce s-au făcut în baza lucrărilor de reabilitare şi refacere a clădiri, dar importanţi nu sunt pereţii, importantă e activitatea, ceea ce noi încercăm să oferim. Betoanele şi cărămizile sunt percepute, te-ai uitat, le-ai văzut, arată bine, şi mai departe, ce se întâmplă? Mai departe, trebuie să folosim un spaţiu de aproximativ 20.000 de metri pătraţi atât cât probabil are Opera Naţională București, să îl folosim la un potenţial cât mai apropiat de maxim. Suntem în centrul Bucureştiului, e anormal şi inutil să faci un spectacol seara de la ora 19.00 la ora 22.00 şi în rest această clădire să devină sediu administrativ al unor contabili şi câţiva funcţionari, fie ei artistici, fie de altă natură. Important este să îl deschidem. Important e ca artistul să se simtă aici ca acasă, ceea ce deja o face. Dar important este şi ca spectatorul să se simtă ca acasă. Sau nu ca acasă, aşa cum are el la el acasă, pentru că îmi este greu să cred că un spectator are la dispoziţie un foaier de Operă în casa lui, dar în acelaşi timp trebuie să inducem sentimentul că spectatorul este primit la Operă ca şi cum Opera ar fi casa sa.

Prin urmare, oferim amatorilor tururi ghidate pentru a se familiariza atât cu spaţiul destinat publicului cât şi cu backstage-ul, dar și evenimente conexe, alternative Operei, cum este, de exemplu, inaugurarea în luna decembrie a Muzeului Operei, aflat în paragină de foarte multă vreme sau Librăria Operei care va funcţiona tot în foaier şi care va fi deschisă tot timpul zilei, alăturată unei cafenele care permite să aibă loc inclusiv întâlniri de afaceri sau întâlniri legate de dezbateri privind genuri artistice diverse, lansări de carte, expoziţii. Pentru spectatorii care vin pur şi simplu la Operă vom avea multe opţiuni repertoriale, în stagiunea aceasta, de exemplu, în afara celor șase premiere, avem peste 25 de tiluri care se rulează pentru a crea o diversitate spectatorului iubitor de operă, vom lansa abonamentele Operei Naţionale București ceea ce va permite, cum spuneam şi mai devreme, prin predictibilitate, posibilitatea ca orice spectator cu programul bine făcut, să poată să îşi cumpere din timp bilet la un preţ cu oarecare facilităţi prin accesarea acestui abonament.

DSC_2991

3.Aţi ales pentru deschiderea stagiunii 2014-2015, o producţie cu totul deosebită La Traviata, montată de Paul Curran cu o distribuţie de excepţie şi cu un dirijor de numai 22 de ani. Care a fost impactul pe care acest spectacol l-a adus Operei Naţionale şi mai ales asupra românilor?

R.I.D.: Asupra românilor, adică în special asupra publicului spectator din Bucureşti, impactul a fost unul foarte bun pentru că primele patru spectacole s-au vândut foarte repede, singurele locuri libere rămase fiind din partea celor care au fost invitaţi într-un fel sau altul şi nu care nu au onorat invitaţiile. Dar în ceea ce îi priveşte pe spectatorii noștri cărora ne adresăm de fiecare dată, aceia care plătesc din puţinul pe care îl au sau din multul pe care îl au, biletul la Operă, aceștia au venit într-un număr foarte mare, am dat şi bilete în picioare la reprezentaţiile care au avut loc până acum. Probabil că dacă am folosi o anume tehnică de marketing ar fi cazul să mai punem două-trei spectacole la cererea spectatorilor, dar nu vom face acest lucru, păstrăm reprezentaţiile care sunt programate în această stagiune. Este de preferat să vrea multă lume să vada Traviata, decât să avem programat spectacolul prea des şi să plictisească. Nu se pune problema deocamdată, desigur, este un spectacol proaspăt, realizat de o echipă deosebită şi care are succes mare de public. Este adevărat că se întâmplă acum într-o sală cu o acustică mult îmbunătăţită în urma acestor lucrări de reabilitare, o sală care arată bine, iar la pupitru se află un dirijor care, deşi are 22 de ani, este un dirijor de geniu, care ştie să coordoneze artistic ansamblurile muzicale şi soliştii.

,,La Traviata” este un spectacol care se cere în continuare şi care, deşi m-aţi întrebat doar despre publicul din România, este solicitat pentru a fi cumpărat de două importante Opere din Statele Unite , Opera Philadelphia şi Dallas Opera, ceea ce este un lucru absolut fabulos pentru noi, începem să exportăm spectacole, înseamnă că începem să creştem produsul intern brut al ţării cu ceva.

4.Până acum şi-au anunţat prezenţa doi dintre regizorii foarte cunoscuţi de pe marile scene din Europa: Paul Curran şi Graham Vick. Reprezintă România o ţară de interes pentru artiştii consacraţi: coregrafi, mari impresari şi regizori internaţionali?

R.I.D. : Începem cu categoria a doua: mari impresari. Marii impresari sunt foarte interesaţi acolo unde ies mulţi bani. Deci noi nu reprezentăm acum o zonă de mare interes pentru acești impresari pentru că ei aşteaptă să fie plătiţi cu foarte mulţi bani, dar pe care noi nu-i avem deocamdată şi, chiar dacă i-am avea, nu ştiu dacă i-am da pentru marii impresari. În ceea ce priveşte restul lucrurilor, dacă există un interes în ceea ce priveşte Opera Naţională București pentru regizori sau pentru coregrafi, pot să vă spun că da, există un interes, deschizând apetitul prin producţii de succes cum ar fi Rigoletto a lui Stephen Barlow, cum este Paul Curran, care a pus în scenă recent La Traviata, sau cum urmează să fie Graham Vick cu Falstaff. De altfel, Graham Vick a fost recent la București pentru a prezenta viziunea regizorală și scenografică a spectacolului care a avut premiera în luna februarie la Opera Națională București . Normal că în lumea mică, dar mare a Operei, lucrurile astea se aud repede şi câtă vreme noi am oferit libertate de creaţie acestor mari artişti, ei sunt interesaţi să vină aici. Dacă îmbini cele două aspecte: condiţiile de lucru, adică să aibă ce le trebuie la dispoziţia lor profesional, combinate cu o remunerație decentă şi totodată cu oferirea libertăţii de creaţie, interesul creşte în mod substanţial. Iar în ceea ce priveşte coregrafii, aceştia vor veni şi în baza faptului că Johan Koborg este acum coordonatorul Companiei de Balet.

Johan Kobborg este un extraordinar balerin şi un foarte bun coregraf, iar ei vor veni la invitaţia sa. Deja acești coregrafi importanți încep să vină, iar trupa noastră de balet capătă anvergura unei trupe de balet de talie internaţională şi prin faptul că o mare parte din aceasta este formată din balerini de pe întreg mapamondul, dar şi datorită faptului că această trupă întotdeauna a avut mari valori şi va avea în continuare. Deschiderea internaţională reprezintă un lucru esențial. Nu e de ajuns să inviți un regizor sau un coregraf, e foarte important să arăţi că esti dispus la colaborare internaţională cu instituţiile similare sau nu din lume. Spun ,,sau nu,, pentru că, spre exemplu, vom face anul viitor o coproducţie cu un festival important de Operă, deci nu e o instituţie pur şi simplu, dar până la urmă ne-am definit scopul. Totodată sunt foarte interesaţi şi regizorii să monteze spectacole în care şansa de a fi văzuţi, nu numai la Bucureşti dar şi în alte părţi, creşte. Adică în momentul în care faci coproducţii, interesul lor este să prezinte spectacolul în cât mai multe locuri pentru a le creşte, sau a le stabiliza notorietatea, pentru a fi cât mai cunoscuţi, pentru a arăta până la urmă produsul lor artistic acolo unde trebuie.

Opera în lumina aceasta este un pic de business. Întrebarea dv. are în spate această conotaţie. Este o afacere culturală, o afacere în care se rulează sume importante de bani în ceea ce priveşte punerea în scenă a unor spectacole, respectiv circulaţia lor internaţională. De ce se întâmplă acest lucru? Nu numai pentru faptul că Opera conţine cei mai mulţi protagonişti dintre toate genurile muzicale, ci şi pentru că este un gen care are extraordinară priză la foarte multă lume. Nu există sală de Operă care să aibă mai puțin de o mie de persoane. Se joacă minim cinci-șase spectacole pe săptămână. Asta înseamnă că 5.000, 6.000 de oameni vin la teatru într-o săptămână, adică aproximativ 20.000 de persoane care vin pe lună câteodată la teatru. Faceţi un calcul, într-o stagiune întreagă, adica în 10 luni de zile, ar putea însemna 150.000, 200.000, 300.000 de persoane. Vorbim de un tip de impact major şi din acest motiv acest business cultural are succesul scontat şi, în acelaşi timp, este şi o formulă extraordinară, nu de educare căci nu cred în că acest acesta este neapărat rolul Operei, ci de acces la o zonă spirituală ce poate fi transmisă prin muzică şi prin spectacol de foarte bună calitate.

Nu este de ajuns să asculţi un CD acasă, dar cred că relaţia director-spectator-public contează foarte mult în contextul acesta şi că omul care a pus haine altfel decât când vine la Operă, se îmbracă în nişte haine spirituale când percepe spectacolul de operă şi pleacă cu ele şi acasă. Chiar dacă ele nu sunt imediat vizibile, chiar dacă vecina nu va observa că el a fost la Operă, se va simţi în decursul unui timp că acel om a crescut un pic din punct de vedere spiritual.

DSC_2953

5. Aţi reuşit să obţineţi drepturile pentru Fantoma de la Operă şi în continuare optaţi pentru spectacole de top din Londra sau New York care se vor produce şi în Bucureşti. La ce să se mai aştepte publicul anul acesta?

R.I.D. : Compania de Operetă ce aparţine Operei Naţionale București a obţinut drepturile de autor ceea ce este absolut extraordinar deoarece montări ale acestui musical există în patru sau cinci teatre în întreaga lume, ceea ce este foarte puţin. Se dau foarte greu aceste drepturi de autor, iar faptul că s-a reuşit obţinerea acestora ne permite să sperăm că acest spectacol va concura marile montări de acest gen din lume şi că va repune pe scenele din Bucureşti, după doi ani de absenţă a Teatrului de Operetă care nu a avut sediu, noul Teatru de Operetă și Musical care va însemna nu o clădire, ci o ofertă culturală de spectacole deosebite, chiar dacă, sigur toate se vor întâmpla într-un spaţiu. Nu pe spaţiu dorim să ne focusăm ci pe ceea ce vom oferi: nu inaugurăm sedii, ci inaugurăm spectacole! Şi atunci vom începe cu Fantoma de la Operă, vom continua cu reluarea musical-urilor de succes pe care le-am avut în decursul timpului la Operetă, mă refer la ,,Romeo şi Julieta”, la ,,Rebecca”, precum şi cu operetele care s-au jucat în ultima vreme: ,,Liliacul”, ,,Voievodul ţiganilor”, ,,Sylvia”, ,,Văduva veselă” ş.a.m.d. urmînd ca după aceea să configurăm un program echilibrat între musical şi operetă pe care să-l oferim spectatorilor cu o ritmicitate care să permită accesul unui public cât mai eterogen.

6. Sunteţi responsabil pentru transmiterea emoţiei şi a imaginii idilice pe care Opera trebuie să o aibă în faţa spectatorilor. Cum reuşiţi să împăcaţi cele două meserii atât de complexe de Director General al Operei Naţionale şi cea de artist regizor?

R.I.D. : Nu dorim să oferim o imagine idilică a Operei Naționale București, nu vrem să idealizăm, dimpotrivă, vrem s-o umanizăm făcând-o accesibilă. Să o facem accesibilă fără a-i distruge misterul, să încercăm în acelaşi timp să arătăm că reverenţa pe care o facem noi în fața publicului o aşteptăm şi din partea spectatorilor. Încercăm un tip de dialog care încetul cu încetul să se transforme într-un adevărat dans, într-un tip de relaţie între două entităţi, public şi furnizor de spectacole, care să ofere satisfacţie ambilor şi care în acelaşi timp să ofere plăcere. Acest lucru se poate face încercând să simţim pe de-o parte nevoia publicului, pe de altă parte s-o şi imprimăm, pentru că există un tip de public care nu ştie că-i place Opera. De unde să ştie dacă nu a fost? De unde să ştie dacă nu a avut niciodată contact cu lumea asta pe care noi o propunem? Când vorbeşti despre Operă, de obicei te gândeşti la concertele pe care le vezi la televizor cu nişte oameni care cântă frumos, de obicei nişte supraacute sau acute pe care nu prea le percepi, iar desprinse din context par fi nişte ţipete, dezarticulate pentru auzul unor profani.

Opera însă este acel gen al spectacolului care transmite emoţie, catharsis, cu ajutorul multiplelor mijloace de impresionare a spectatorului. De la atmosfera creată în foaiere, până la modul în care este întâmpinat spectatorul, de la timpul pe care îl poate petrece extraspectacol în Operă, până la momentul în care se întâmplă spectacolul în sine, spectacolul ca şi cumul de alte arte. În spectacolul de operă întâlnim de la arte plastice, până la dans, teatru, muzică, toate combinate într-o artă supremă care este Opera. Deci cine vine la Operă şi percepe spectacolele noastre doar ca pe nişte concerte nu cred că şi-a îndeplinit bine scopul. E adevărat, din păcate pot să vă spun că există spectacole ale noastre care sunt încă sub formă de concert. Dar obiectul nostru de activitate sunt spectacolele de operă, nu concertele de operă. Şi atunci asta vom încerca în continuare, să arătăm lumii că venirea la Operă nu înseamnă că eu sunt spectator şi mă uit la ceva care îmi place sau nu, ci faptul că noi creem o experienţă pentru oameni.

Experienţa se trăiește, spre deosebire de percepţia de tip raţional, iar noi ne dorim să oferim tipuri de emoţii pozitive oamenilor. Nu întotdeauna reuşim aceste lucruri, în încercarea noastră de a fi cât mai apropiaţi de partituri mai facem şi greşeli, dar suntem într-o perioadă în care am început să le corectăm. Încerc să gândesc acest statut al spectatorului în Operă ca şi cum aş fi regizor: asta îmi este meseria şi câtă vreme nu am mai montat spectacole de o vreme încoace încerc să regizez practic acest management integrat al Operei în relaţia spectator-produs artistic în aşa fel încât să-mi fac şi meseria de regizor atunci când conduc un teatru.

DSC_2917

7. Care este viziunea dv. asupra luxului în general şi ce ar caracteriza un produs sau un serviciu ca fiind exclusivist?

R.I.D.: Pentru Matei, copilul meu care are doi ani şi opt luni, luxul lui a fost anul ăsta când a mers la ţară la tatăl meu în sudul României unde a putut să stea nestingherit în ţărână, să-şi arunce cu ţărână în cap, să mănânce de pe jos din ţărână, pentru că acolo şi tărâna este curată. Am convingerea că el percepea acel lucru ca fiind un lux, nu i se permitea în mod normal să aibă acces la acest tip de activitate. Cred că aşa am putea să definim luxul ca fiind acele lucruri inaccesibile la care atunci când avem acces într-un fel sau altul, ni se pare că am atins un scop în viaţă.

Nu cred deloc în luxul formal, nu cred că o marcă îţi poate induce senzaţia de lux, cred că luxul este alegerea inspirată şi elitistă a unor elemente care îţi pot face viaţa ta mai bună, mai confortabilă, atât în domeniu fizic cât şi spiritual. Nu cred că eticheta poate da calitatea de lux a unui lucru, dar în acelaşi timp cred că poate exista şi această variantă, în care sunt oameni dedicaţi luxului şi care ştiu să răspundă unor tipuri de nevoi făcând-o foarte profesionist aşa încât să răspundă atât nevoii de ordin fizic cât şi de ordin spiritual. Un obiect, o haină, un element care nu spune şi o poveste spirituală, nu înseamnă nimic din punctul meu de vedere. Desigur că am depășit demult nivelul în care să cred că haina nu e făcută decât să acopere goliciunea, evident că haina este o formă a personalității, la fel și parfumul sau elementele de ambient. Dar în același timp cred foarte tare în simplitatea luxului și în modalitatea în care cele două elemente se îmbină. Nu cred că există lux fără utilitate, și nu cred că există utilitate de o reală bună calitate fără să aibă și un pic de lux în ea. Spre exemplu, un scăunel cu trei picioare foarte bine realizat din lemn poate să intre în zona aceasta a componentei de lux dacă el e făcut de un profesionist. De altfel, mărcile premium cu adevărat importante nu uită să se adreseze spiritului, cei care cunosc foarte bine ceea ce înseamnă luxul de foarte bună calitate, și nu doar acea forma a sa care are rol de a epata și nu de a schimba, oamenii aceia care concep produsele de lux știu foarte bine că și materia are ceva de spus și că nu există materie în afara spiritului.

Mai multe din