David Yurman – Sculptând atemporalitatea
Ambiția unor lauri ce ar propulsa elevul măcar spre rezonanța operei maeștrilor săi ar putea fi cel mai previzibil deznodământ pentru șansa uceniciei, dacă nu ar sclipi inspirația de a onora o altă artă cu preceptele sub care discipolul ar fi fost format. Un surprinzător răspuns dat sorții ce va avea ca resort tocmai iubirea, în numele căruia David Yurman va revoluționa arta bijuteriei printr-o nouă geometrie.
Vânzarea unor mici figurine în cantina liceului ar fi putut să nu rămână pentru David Yurman nimic mai mult decât o experiență care să-l bucure cu ceva bani de buzunar, dacă întreprinzătorul puști de doar 16 ani nu l-ar fi întâlnit pe sculptorul cubanez Ernesto Gonzales. Căutând a plonja din ce în ce mai profund în nou regăsita sa fascinație, tânărul învățăcel este primit în atelierele unor nume ca Jacques Lipchitz și Theodore Roszak, dintre care al doilea s-a distins ca fost elev al lui Picasso și Modigliani.
Chiar acceptat în cadrul prestigioasei New York University, tentația Californiei îl va determina pe Yurman să-și abandoneze studiile după doar un an, o rătăcire din care va reveni la sfârșitul anilor ‘60 înspre o colaborare cu sculptorul Hans Van de Bovenkamp, în atelierul căruia avea să-și cunoască viitoarea soție, pe pictorița Sybil Kleinrock.
Cei doi s-au retras la începutul anilor ‘70 la țară, unde au pus bazele unui atelier comun, Putnam Art Works, libertatea de a-și contura propria expresie preluând ca experiment inclusiv creația bijutieră. Complimentele pe care doamna Yurman le va primi la un vernisaj l-au inspirat pe artist să mediteze asupra ideii de a scoate bijuteria de sub discreția unei dedicații intime.
După numai doi ani în care își va consacra atelierul creației bijutiere, în 1982, David Yurman propune brățara-cablu, piesă cult ce se distinge prin modelul fix, răsucit și marcat la capete cu pietre. Determinantă pentru semnătura sa, brățara-cablu va cunoaște prin fiecare colecție varii interpretări dovedite iconice în individualitatea lor.
