Ceremonia japoneză a ceaiului – între ospitalitate şi meditaţie

Japanese_tea_ceremony_20100502_Japan_Matsuri_11

Lichilai, poet al perioadei Sung, era de părere că pe lume există trei lucruri cu adevărat deplorabile: coruperea tinerilor binecrescuți prin falsa educație, degradarea artei de bun-gust prin admirație vulgară și risipa de ceai de calitate atunci când acesta este preparat de o persoană nepricepută. Practicată de nobilime și de oamenii simpli deopotrivă, ceremonia seculară a ceaiului, primul ritual asiatic care a primit o reverență din partea lumii occidentale, este privită și astăzi de niponi și de oaspeții lor drept cea mai sensibilă expresie a onoarei și ospitalității.

Un ritual ce captează pietatea în fața meditației, ca punte între oameni și Univers, ceremonia japoneză a ceaiului, cunoscută drept chanoyu sau chado, poate fi privită drept o metaforă a principiilor taoiste despre viață, o cale văzută ca o artă trasată în spiritul compasiunii, cumpătării și modestiei. Această profundă legătură între ceremonia ceaiului și taoism se spune că s-ar fi înfiripat când Lao Tse a fost servit de către discipolul său, Kwan Yin, cu o ceașcă din licoarea de culoarea chihlimbarului.

japanesetea

Dincolo de orânduirea stabilită în secolul VIII de către Luwul, considerat primul apostol al ceaiului, și de periplul acestei băuturi prin perioadele Tang, Sung și Ming – în care a îmbrăcat inițial forma turtelor de ceai, apoi pe cea a amestecului pudrei de ceai cu apă fierbinte, pentru ca într-un final să rămână fidelă infuziei de frunze mărunțite, licoarea a influențat atât magistrala ceramică chinezească, cât și arhitectura, obiceiurile, portul, literatura și artele japoneze.

Proiectată iniţial de Rikyu, legendarul maestru al ceaiului din secolul al XVI-lea, sukiya sau camera pentru ceai reprezintă o incintă cu o forţă mistică, amenajată în spiritul libertăţii date de asimetrie şi în cel al plenitudinii date de absenţă. Cunoscută ca „lăcaş al plăcerii şi al fanteziei”, camera pentru ceai diferă de arhitectura tradiţională japoneză, evocând pacea şi simplitatea mănăstirilor Zen.

Despre amfitrioni, numiţi de-a lungul istoriei „maeştri ai ceaiului”, se ştie că au avut un aport în conturarea arhitecturii clasice şi a decoraţiunilor interioare, ceremonia însăşi influenţând această artă începând cu secolul al XVI-lea. Maeştrii au contribuit şi la stilizarea ceramicii, dar şi la conceperea de modele şi de nuanţe regăsite ulterior în ţesături. Tot ei sunt artizanii celor mai faimoase grădini din Ţara Soarelui Răsare.

Minztee  Mint tea

Întâmpinându-i în machiai – sala de aşteptare, gazda, după o plecăciune tacită, îşi invită oaspeţii spre un bazin de piatră unde aceștia se vor purifica spălându-şi mâinile şi gura. Pentru a ajunge la camera pentru ceai, ce dispune de o anexă – mizuya, în care sunt păstrate ustensilele – chadogu – realizate în varii stiluri şi motive, oaspeţii păşesc pe o cărare, denumită roji, a cărei semnificaţie este legată de prima etapă a meditaţiei, autocunoaşterea, şi de o desprindere din lumea exterioară.

Oaspeţii vor găsi o cameră aproape goală, cu un decor auster şi eterogen, slab luminată de razele ce se strecoară pe sub streşinile joase ale acoperişului înclinat. Încăperea, cu o dimensiune de 3 metri pătrați, va fi structurată în patru părţi marcate de preşul tatami, al cărui rol principal este de a crea un cadru de linii reale şi imaginare, menite să determine plasarea corectă a ustensilelor şi alte astfel de detalii. Gazda va intra în cameră după ce oaspeţii îi dau de înțeles că s-au instalat, prin închiderea ușilor.

Alcovul – sau tokonoma – constituie locul cel mai de cinste din încăpere, marcat prin flori şi picturi, dar în special prin plasarea unui manuscris de pergament, realizat cu sensibilitate de către artişti caligrafi sau călugări budişti în numele frumuseţii anotimpurilor, emoţiei ceremoniei sau înţelepciunii unor pilde şi cugetări. În scopul spargerii monotoniei, coloana de susţinere din tokonoma trebuie construită dintr-un alt tip de lemn decât celelalte.

Fiecare ceremonie, care poate dura până la patru ore, are la bază o temă, respectiv un concept, abordând cel mai frecvent tema schimbării anotimpurilor, între Căminul Afundat, ce se întinde din noiembrie până în aprilie și Sezonul Alămarului, din luna mai până în octombrie.

Ceremonia chaji, cu un caracter mai formal și mai complex decât ceremonia chakai, specifică întrunirilor amicale, debutează printr-un meniu specific, denumit kaiseki, ce va cuprinde o supă, trei garnituri, orez, o supă clară suimono, menită a curăța papilele înainte de servirea sake-ului, un fel hassun, yuto, o cană cu apă fierbinte și orez brun, murături konomono și un desert. Aceste preparate sunt servite în vase individuale, fiind foarte important ca fiecare oaspete să dispună de o măsuță joasă lăcuită. Decorul realizat în spiritul anotimpului implică flori și frunze comestibile, alese pentru a intensifica aroma ingredientelor de sezon, dar și pentru a produce o încântare vizuală chiar mai importantă, spun multe voci, decât cea a gustului. Această etapă este urmată de o pauză, nakadachi, în care oaspeții se retrag în sala de așteptare, permițându-i gazdei să măture camera.

Obloanele se deschid, iar oaspeții, chemați de clopoțel sau de un gong, refac ritualul purificării în vederea continuării ceremoniei.

La întoarcerea în cameră, oaspeții sunt surprinși de un aranjament floral așezat pe tokonoma, înlocuind pergamentul. Alăturând cu delicatețe frunze și flori, pentru a nu sfida armonia naturii, maeștrii ceaiului văd în chabana, tehnică derivată din ikebana și considerată sacră, accentul ce desăvârșește energia camerei, aranjamentul în sine fiind conceput în funcție de obiectele din jur, ce-i influențează forma și proporțiile, dar și de forța florilor. Florile însoțesc cu loialitate Calea Ceaiului încă din secolul al XV-lea, legenda spunând despre călugării budiști că ar fi adunat toate florile rupte de o furtună, pe care, apoi, atinși de compasiune, le-ar fi pus într-un vas cu apă.

După ce curăță fiecare ustensilă, gazda aduce ceaiul dens (koicha, în concentrație triplă), ale cărui preparare și degustare compun cea mai importantă parte a ceremoniei. Ritualul degustării reia expresia profundului devotament în fața unui jurământ al călugărilor budiști ce se adunau în fața imaginii lui Bodhidharma, cel care a adus credința Zen în China, în secolul V. La fel cum străvechii călugări beau din aceeași cupă în semn de fraternitate, gazda pasează bolul de ceai primului oaspete, care se înclină în fața celui de-al doilea, înălțând vasul și urmând ca după degustare să-i ofere băutura; acesta va repeta procedura cu următorul mesean și tot așa până la ultimul oaspete.

Gazda pune mai mult cărbune pe foc, întorcându-se apoi cu ceaiul slab, servit individual fiecărui oaspete, cu dulciuri şi perne de sprijin. Acesta este momentul în care ceremonia capătă o dimensiune informală, permiţând conversaţiile relaxate, după ce, până în acel moment, discuţiile se rezumaseră la remarce referitoare la manuscris, schimbate între gazdă şi primul oaspete. Marii maeştri ai ceaiului din istorie le recomandă în scrierile lor amfitrionilor ce-i vor urma să fie senini în orice situaţie şi să participe la conversaţie, astfel încât să nu conturbe armonia.

După această etapă, gazda curăţă ustensilele, ce pot fi vechi de secole, permiţându-le oaspeţilor, ca gest de onoare, să le admire.