O pânză de un albastru închis – așa se conturează cerul acestei luni tomnatice, iar puține sunt cuvintele care reușesc să o coloreze, să o însenineze cu gânduri pozitive și pline de speranță în viitor, în țară și oamenii săi. Bogdan Mihai Radu ajunge să transcendă statutul de pictor, prezentându-se ca un adevărat personaj ce-și clădește viața după propriile canoane și își îmbrățișează inspirația ori de câte ori simte nevoia.
Cum influențează zona natală viitorul unei persoane?
Copilăria mi-am petrecut-o în Tălmaciu, lângă Sibiu. Un oraș absolut superb, cu o istorie bogată. Această istorie a localității o „citești” în caracterul oamenilor de acolo. Ce am învățat? Bunul-simț, o putere aproape paranormală în zilele noastre. Am învățat simplitatea, pentru că marile adevăruri sunt simple – înțelepciunea populară este cea mai modernă filozofie pentru mine.
Pe cât de frumos, pe atât de plictisitor câteodată, însă. Mă inspiră orașele mari, cu provocări, cu caractere puternice, pline de contraste și nu de tabuuri. Oameni, teatru, personaje, cultură, florăresele Bucureștiului care-ți cer o țigară, eu le cer o floare, apoi mă duc acasă și o pictez. Mă inspir din ele, le dăruiesc ori le păstrez chiar și după ce se usucă.
Viața e plină de culori tari, expresioniste, hiperrealiste. Sibiul e încă în mine în impresionismul senin al unor picturi de-ale mele. Când simt nevoia de ritmul atemporal al burgului sibian, mă duc câteva ore, după care mă întorc la vrăjile mele cromatice citadine.
Cum ți-a fost insuflată pasiunea pentru pictură?
Totul a început de la un film… și un hoţ. Am început să pictez când eram copil, nu mai ştiu exact, la vârsta de 8 – 10 ani… Bine, ca orice copil, mă jucam cu nuanțele, dar totul a început în urma unui film. Un film pe care l-am văzut în copilărie și care se numea „Pictorul de la hotelul Ritz”. Era despre un tip care falsifica tablouri și atât de tare m-a fascinat filmul, încât asta am făcut – am reprodus un tablou de-al bunicii mele. Așa a început totul. M-a fascinat personajul principal din filmul de care ziceam mai sus. Pictura, stilul lui de viață, cum înlocuia tablourile cu reproducerile, cum lucra noaptea în atelierul lui… totul m-a atras și m-a făcut să-mi doresc să devin pictor. Și eu am început să lucrez tot noaptea. Reușisem să intru oarecum în mintea personajului, mă simțeam bine în pielea mea după ce furasem tabloul bunicii. Pe atunci doar mă jucam, pictam ca orice copil. Când am văzut că mi-a reușit, că n-a observat nimeni, am mai cerut un tablou de la o mătușă, apoi de la o vecină și mi-am făcut o micuță colecție de artă. Totul a durat cam doi-trei ani până mi le-a găsit mama. Apoi am făcut un tablou. Am copiat pe sticlă o țărancă de Grigorescu, mai bine zis un portret de țărancă, pe care îl am și acum, mi l-am răscumpărat de la o vecină. Pe când aveam 12 – 13 ani, începusem să-mi doresc să intru în galerii, să expun ca orice pictor, să fiu vizibil – atât eu, cât și munca mea. Ambiții mari pentru un copil, dar eu nu lucrez cu idei, ci cu obsesii. Idei poate să aibă oricine. De vândut, vindeam în general rudelor și colegilor de la muncă ai părinților mei. Cine știe, poate peste ani se vor îmbogăți de pe urma tablourilor mele de început.
Care este importanța simbolurilor (cerul și florile) în picturile tale?
Cerul? Este o stofă pe care mintea brodează vise, aspirații, speranțe. Este un spațiu care exprimă lumini și umbre, cunoscut și necunoscut, uman și magic. Este seninul și furtuna din oricare dintre noi, câteodată simultan.
Florile spun o altă poveste. Vorbesc despre diafanul din fiecare dintre noi, despre fragilitate și forță, în același timp. Forța vulnerabilității, a feminității naturii. Dar exprimă la fel de mult și masculinitate, prin tușele câteodată ascuțite ale petalelor lor, prin singularitatea în fața furtunilor din tablourile cu cer înfrigurat.
Care este procesul începerii unei noi picturi? Este un joc al așteptării inspirației sau o impunere zilnică?
Pentru mine, pictura înseamnă respirație, de aceea nu pot să fiu un angajat. Vreau să respir, nu să îmi spună alții cum să-mi trăiesc viața.
Nu concep un alt mod de a trăi decât prin pictură. Inspirația, pentru mine, nu este catharsis, ci viață. Nu experimentez, ci trăiesc. Când simt nevoia să pictez, asta fac efectiv, mă întrerup din orice, îmi dau afară invitații sau îi pun să stea cuminți. Dacă se supără, asta e, le trece când văd tabloul. Poate să mă inspire orice: un om de pe stradă, un film, un pescăruș, o ploaie, un vânt, o furtună – absolut orice. Fac întotdeauna ce simt și asta se vede în spontaneitatea tablourilor mele.
Care este cea mai mare realizare de până acum, pe plan profesional?
Aceea că nu am renunțat la pictură. Să fii artist în România, să te exprimi așa cum dorești, nu este un lucru ușor. Au fost momente în care am vrut să renunț. Astăzi mă uit înapoi și zâmbesc. Se poate trăi din artă, chiar foarte bine, dar cu curaj, muncă și tenacitate. Trebuie să îți poți tolera nerăbdarea, dezamăgirile, să perseverezi, să te îmbunătățești continuu, pentru că talentul nu este suficient. Poți să nu vinzi nimic într-o lună și apoi să vinzi zece tablouri așa, dintr-o strigare. După care stai relaxat o perioadă, mai pictezi, te mai îndrăgostești, te mai desparți, te împaci cu lumea și apoi te cerți cu ea. Și apoi începe iar nebunia creației.
Cum anume au prins contur primele tale expoziții internaționale?
Datorită unei profesoare din Tălmaciu, care m-a regăsit după ani și ani pe Facebook. Aș putea spune că universul a conspirat în favoarea mea: un tablou de-al meu a fost donat de orașul natal Tălmaciu orașului franțuzesc Vitre și apoi am fost invitat, prin această doamnă, să expun în Franța. Dumneaei s-a ocupat de organizarea vernisajelor, unde am fost primit foarte bine. Francezii nu s-au dezis de rafinamentul lor în nicio privință, au fost niște gazde minunate.
Consideri că studiile de specialitate sunt obligatorii în viața unui pictor?
Studiile de specialitate dau o confirmare formală oricărui pictor. Confirmarea oficială o primești însă din partea celor ce apreciază lucrările tale, colecționari, galerii, critici de artă. Am învățat detalii tehnice, am furat câte un secret fie de la un profesor, fie de la un coleg, mi-am definit răbdarea pentru că primeam o temă de două săptămâni în care trebuia să mă depășesc pe mine însumi.
Atunci când pictezi ții cont și de potențialul comercial al noului tablou? Ai lucrat și la comandă?
Când pictez, nu vând. Gândurile, senzațiile, impresiile mi le pun pe pânză. Dacă aș fi comercial, dacă aș gândi valoarea tabloului atunci când pictez, munca mea nu ar mai fi apreciată. Pânza și culorile nu mint. Ele transmit fidel emoțiile tale.
Am lucrat la comandă portrete, însă au fost comenzi pe care le-am acceptat deoarece au venit din partea unor colecționari mai vechi ai picturilor mele. Lucrez și la cerere, dar nu mă distanțez de stilul meu. Mă simt un norocos, pentru că cine mă caută iubește deja stilul meu și foarte rar primesc altfel de sugestii.
Cum se prezintă viața unui pictor din România?
Viața unui pictor din România este în sine un film de artă, plin de caractere contradictorii, frumoase și excentrice, sofisticate și dubioase, în același timp. Este o provocare zilnică, un adevărat motiv de a renunța tot timpul și de a te apuca din nou. Reprezintă o încercare de a cuceri lumea, pentru că România este una dintre cele mai năzuroase „persoane”, iar dacă reușești aici, cred că poți reuși oriunde. Este o luptă de gherilă și, în același timp, un Spa senin, pentru că filozofia și intensitatea trăirilor poetice și senzuale sunt la superlativ în spațiul nostru mioritic.
Îmi beau cafeaua de dimineață uneori cu fanii mei de pe Facebook, ies cu prietenii, mă plimb aiurea, mă încarc de lume și apoi o exprim. Îmi place să povestesc, să schimb idei, să fac poze cu telefonul, să dau „check in” pe Facebook, să fiu hedonist, să am tot felul de oameni în jur, intelectuali, filozofi, oameni de business, oameni care sfidează tabuurile așa-zis morale. Îmi place să fiu eu însumi, să fiu liber.
